Aflați în slujba unei cauze, oamenii, feluriți ori doar cápii, fac tot posibilul să promoveze cauza pe ordinea de zi, să o impună și, dacă se poate (trebuie să se poată!), să se rezolve de a doua zi. Probleme sînt, slavă Domnului, de la începuturile umanității și, cam știm cum s-au terminat: ori cu o jupuire de viu, ori cu o ardere pe rug, ori cu o sinucidere. Cică azi, prin natura lucrurilor, putem discuta orice, că doar e cea mai liberă lume dintre toate cele posibile. Da și nu. Ce nu ia nimeni în discuție e intoleranța grupurilor și a indivizilor la orice argumente ale celuilalt. După vreo zece mii de ani de evoluție, sîntem gata, în continuare, să spargem tărtăcuța vecinului cu silexul și, dacă civilizația nu ne lasă, hai să facem tot posibilul să îl înfundăm în căcat pînă la nas sau pînă în creștet.
Florin Iaru: În slujba diferitelor cauze (bune, rele, caraghioase sau marginale, nu contează), oamenii se avîntă, pentru că civilizația le permite. Și mă gîndesc ce ar păți un activist pentru drepturile minorităților sexuale în țările fundamentaliste musulmane. Da’ mai bine nu, că mă apucă tristețea. Hai să ne întoarcem la noi, în Europa. Avem atîtea pe cap: ecologia, rasa, religia, sexul, mîncarea… Și totul se leagă. Nu e misia mea să afirm aici care sînt cauzele „bune“ și care sînt cele „rele“. Am să încerc să despic firul în patru și să vă atrag atenția că lăcomia strică omenia, iar prostia prăbușește hardughia. Iau exemplele cele mai recente. Aspirația ecologică pentru o planetă curată. Probabil, Europa e cel mai curat continent populat (Australia continentală nu se pune). Dar mă opresc asupra propagandei, asupra acțiunilor menite să îi convingă pe toți cetățenii că planeta trebuie salvată.
De curînd, dar într-o puternică tradiție recentă, două activiste de mediu au aruncat cu ciorbă/supă peste Mona Lisa, la Luvru. Au filmat totul, au făcut poze, și-au scos pieptul în față pentru public. Van Gogh cunoscuse, și el, același tratament. Aruncarea cu tot soiul de lichide e un must. Dacă nu atragi atenția, spune teoria, lumea nu te vede. Probabil că grupul are o cărticică de acțiune împotriva monstrului capitalist, care devorează planeta. Numai că acțiunile tuturor acestor activiști, probabil bine intenționați, trezesc reacții adverse. Nimeni sănătos la cap nu înțelege de ce tocmai diversele forme ale artei sînt victimele. De ce activiștii nu acționează la sursă? E o enervare tot mai pregnantă, direct proporțională cu amplitudinea mișcărilor revendicative. Ce are Leonardo de a face cu poluarea? Dar muzica, ori teatrul, sînt ele promotoare ale poluării? Logica e asta: „Dacă vreți să trăiți în pace, e musai să vă opuneți, cetățeni. Nu vreți? Vă obligăm noi, vă stricăm fengșuiul mic-burghez“. E evident că, dintr-un ins pașnic, cetățeanul devine nervos și opac. Mesajul e automat asimilat unuia agresiv, mai ales că el, cetățeanul mediu, își pune întrebări la care apostolii ecologiei nu știu sau nu pot să răspundă. Țăranii, industriașii, muncitorii, transportatorii își pun problema costurilor și a locurilor de muncă. Îndemnul să trăim ca strămoșii noștri, în simplitate și sărăcie (dar în armonie cu natura), e unul inept. Ca să trăim ca acum o mie sau zece mii de ani, ar trebui ca nouă zecimi din populație să dispară, iar foametea (aia care a ținut în frîu demografia) să se reînstăpînească. Odată cu tot trecutul: războaie, boală, violență, nedreptate etc.
Dar mai există o componentă, poate mai teribilă decît foamea: deposedarea insului de capacitatea de a gîndi și acționa liber, de a crea, de a se bucura de rezultatele muncii sale. De curînd, poate știți, un spectacol al Teatrului Mic a fost întrerupt (cum să spun ca să nu mă trezesc niscaiva „fob“?) de o persoană (hai, că am găsit termenul!) care, într-o tentativă de strip-tease, a protestat împotriva faptului că un actor straight a fost distribuit în rolul unui transsexual. De ce pomenesc acest episod și îl asimilez cu un pericol mai mare decît cel descris anterior? Pentru că neagă însăși umanitatea. Fiecare ins să facă bine să stea ferecat în identitatea lui, nu cumva să facă un pas în afară. Iau cazul actorilor, care joacă sumedenie de roluri. Trec peste faptul că Matei Millo și Miluță Gheorghiu au jucat-o pe coana Chirița, dar sînt multe spectacole în care actori de tot soiul au interpretat roluri diverse, foarte departe de identitatea lor fizică și psihologică: femei, homosexuali, negri, chinezi, cocoșați, animale. Arta actoricească tocmai asta presupune: depășirea propriei identități și reprezentarea naturii umane. Cum ziceam în altă parte, poate cumva deveni obligatoriu ca rolul lui Cadîr să fie interpretat de un turc? Dar actrița Aylin Cadîr are voie să joace românce, chinezoaice ori pe Pocahontas? Unde mai punem că Rock Hudson a jucat roluri de bărbat heterosexual. Ca și Richard Chamberlain. Ce facem? Ascundem filmele, le dăm cu disclaimăr? Și, dacă nu găsim un reprezentant autentic al individualității respective, nu se mai joacă piesa? Ce scandal a fost în America, de curînd, cînd niște scriitori s-au dat drept homosexuali sau transsexuali, ca să poată trata niște subiecte dificile și să se bucure de apreciere! Din manifestare a libertății, arta devine (nu devine, deocamdată, dar cineva zice că trebuie) o manifestare a rasismului, a inegalității de șanse, a enclavizării. Și a intoleranței. (catavencii.ro)
