Discuțiile despre bugetul național și construcția lui reprezintă un moment în care poți avea un diagnostic bun pentru întreaga viață politică a unei țări. Se vede bine cum gândesc politicienii, câtă încărcătură virală mai are demagovirusul, care este proporția dintre economiști și contabili la putere, ce viziune au cei de la guvernare și colegii lor din opoziție, dar mai ales cât dialog există între aceștia și în ce măsură consensul politic mai este sau nu un instrument important pentru construcția de politici publice sau de proiecte. Nu în ultimul rând, se văd prioritățile unei națiuni (măcar pe termen scurt), dacă ele există, forța și curajul premierului unei țări sau sprijinul de care acesta se bucură în interiorul bulei lui de putere.
Domnul Forin Cîțu a fost cooptat în partidul care l-a pus în fruntea guvernului ca tehnocrat, nu ca fost lipitor de afișe, nici cărător de geantă sau sponsor, ca ministrul Grindă, din contră, era specialist în finanțe, analist economic și îl pot suspecta că înțelege sau măcar înțelegea aceaste lucruri. Cu toate acestea, bugetul pe care l-a prezentat la începutul unui nou ciclu politic și într-un an crucial pentru România are mai multe hibe, defecte majore pe care o să încerc să le tratez cu calmul unuia care nu înjură în politică, ci care caută argumente, vrea să înțeleagă motivațiile și mai ales, cum spunea un cronicar vechi, crede neputinței omenești. Voi sintetiza câteva dintre obiecțiile mele la care știu că nu îmi va răspunde nimeni decât, poate, cu o înjurătură sau cu o trimitere la guvernările mai vechi.
Întârzierea bugetului este nejustificată și nefuncțională
Premierul României a fost ministrul de finanțe al țării, a construit bugetul pentru anul precedent și nu are nicio justificare să vină atât de târziu cu bugetul. Știa că va fi cel puțin ministru de finanțe în guvernul de după alegeri pentru că era sigur că PNL va câștiga alegerile, iar Președintele României i-a asigurat public pe protejații săi că, indiferent de cine câștiga alegerile, PSD va trece în opoziție. Deci succesiunea era simplă, nu putea spune că nu cunoștea situația financiară a țării sau că PSD a falsificat statisticile oficiale, așa cum a fost acuzat în repetate rânduri. Sigur că a durat mult lupta internă pentru ca cele trei partide de la guvernare să-și împartă banii românilor, dar asta nu poate fi o justificare întemeiată. Întâzierea bugetului va face ca acesta să ajungă în teritoriu doar pe la mijlocul sau finalul lui martie, angajarea de cheltuieli pentru investiții este anevoioasă, licitațiile durează, sunt contestate de către actori economici ”specializați” în tipul acesta de fraudă, vine vacanța de vară și un proiect serios poate porni doar prin septembrie. Cum să se cheltuie banii până în decembrie? Va veni apoi reproșul că managementul autorităților locale nu este performant, că acestea nu cheltuie banii, iar la anul bugetul se va face după indicatorii execuției bugetare din acest an. Această șmecherie a contabililor din Ministerul Finanțelor nu mă așteptam să o regăsesc și în cazul Domnului Cîțu.
Fără negociere, fără comunicare, fără transparență și fără dialog
Este una dintre marile probleme ale ale actualei coaliții de guvernare, dar surprinzătoare pentru domnul Cîțu pentru că actualul prim-ministru nu vine din subteranele politicii, ci din mediul privat. Bugetul anului 2020 a fost trecut, prin Parlament, prin asumarea răspunderii, lucru fără precendent, acum, din nou, nu a fost alocat timp suficient pentru discuții, invocând-se faptul că este târziu și totul trebuie să mergă pe fast forward, că așa este în pandemie, suntem în războiul cu virusul. Actuala majoritate parlamentară înfierează cu mânie orice argument contra, orice observație critică, nu acceptă opoziția, deși maximele și zicătorile liberale vorbesc despre societatea deschisă și dezvoltarea pieței ideilor. În viziunea guvernanților, Curtea Contituțională trebuie schimbată urgent, Consiliul Economic și Social depolitizat, Avocatul Poporului demis pentru că nu este de acord cu puterea, Parlamentul este nelegitim, o spunea chiar Președintele, iar opoziția trebuie să facă un singur lucru: Ciocu’ mic, deoarece Dracnea…!
Dacă ar fi fost dialog și negociere, opoziția nu ar fi avut de ce să construiască bugete alternative sau să insiste pe teme care pot avea o rezonanță populistă. E simplu, când nu discuți cu opoziția este clar că o împingi spre rezistență extremă și contestare extremă. Faptul că în sondaje doar un sfert din populație declară că are încredere în modul în care guvernul va gestiona economia este și un reflex al acestei polarizări politice extreme. Nu pesediștii sau penelisto-useriștii sunt afectați de această critică a opozitiei, ei sunt cu toții vreo 30% din populație, ci oamenii fără opțiune politică, cei care sunt spectatori și victime ale politicii. Aici pierderea încrederii în guvern are un efect cu adevărat devastator inclusiv asupra comportamentului oamenilor.
Când vrei să faci relansare, reformă sau doar să gestionezi rezonabil pandemia, ai nevoie de populație, trebuie să o motivezi, să investească, să consume, să facă proiecte având încredere în viitor. Măcar pentru 40% dintre cei care au votat cu partidele din opoziție ar fi trebuit să negociezi, din interes de strategie politică. În plus, erai obligat să dai o compensație prin comportamentul de dialog și deschidere pentru că ai mințit în campanie, ai spus că vor fi bani pentru pensii și salarii, deși erai șef peste pușculița statului și știai cât este de goală sau de plină. Din nou o dovadă că nu este vorba de investiții, ci mai degrabă de un buget de minimă rezistență bazat pe logica austerității bugetare.
La modul general, proiectul de buget arată intentia unei curbe de sacrificiu pentru populație și nicio asumare pentru acțiunea guvernamentală.
Melodia ”nu sunt bani” este ok până la punctul în care nebunul regelui întreabă: Dar voi, instituțiile statului, trebuie doar să cheltuiți, nu trebuie și să produceți venituri pentru visterie? Anul trecut colectarea de taxe a fost un dezastru, avem arierate de vreo 46 miliarde de lei, deci 9 miliarde de euro. La un moment dat, cineva de la putere a spus că acești bani au rămas în economie sau în societate. Mai mare gogomănie nici că se poate, dacă ne uităm mai bine vom vedea că au rămas la marii contribuabili și mai puțin la populația lovită de criză din toate părțile. Reducerea deficitul doar prin tăiere de costuri nu este o strategie bună, este una care a produs dezastre încât nici FMI și nici Banca Mondială nu o mai recomandă. Dacă am fi adoptat strategia de 5G, statul ar câștiga anual minim 3 miliarde de lei, dacă am fi făcut, la timp, prin dialog și cu profesioniști adevărați, Planul Național de Reziliență și Redresare, acum am avea deja un avânt de 4 miliarde de Euro, adica 13%, și am fi pornit investițiile, așa banii aceștia nu-i vom avea decât în toamnă. Nu se poate ca guvernul și instituțiile pe care le conduce să nu-și asume aducerea de venituri din reducerea evaziunii fiscale, de exemplu. Sigur asta e greu acum, când sunt ai noștri la putere, evaziunea fiscală pe care analiștii o calculau la 10% din PIB acum nu mai e la fel de mare sau devine un factor de dezvoltare. Deficitul de încasare TVA a fost în jur 35%, în timp ce media europeană a fost de 9,2%. La finele lui 2019, Guvernul Orban a anunțat un proiect de 85 milioane lei pentru informatizarea ANAF – SAF-T, un program pentru transmiterea în timp real a informaţiilor între ANAF şi contribuabili, ”va deveni operaţional cel mai devreme în primăvara anului viitor, adică 2020”. Unde este acest proiect, nu mai este necesar?
Buget de investiții ar însemna creșterea bazei de impozitare, deci bani în plus la buget
Nu ajunge să spui cuvântul ”investiții” pentru ca aceasta să se realizeze chiar dacă, în politică, așa cum spune Murrey Edelman, ”limbajul politic este realitate politică”. În 2020, banii cei puțini, 2000 euro, pentru rezistența IMM-urilor nu au ajuns la toți beneficiarii nici acum. Mult mediatizata măsură cu ajutorul de un miliard de euro din OUG 130, din iulie anul trecut, s-a blocat în hațișul birocrației și în scandalul imens de corupție legat de direcționarea banilor spre clientela politică și mai are mult de așteptat până să se ajungă la aplicare, iar în tot acest timp economia moare. Mă așteptam ca un liberal, cu accente libertariene – cel puțin în scris, devenit prim-ministru, să exagereze cu acest aspect, să sprijine oferta, chiar neglijând cererea. În schimb, liberaslismul ciudat al domnului Cîțu are șanse șă ucidă si economia privată. Studiind bâlbele de la aplicarea OUG 130 ne uităm cu stupefacție la neprofesionalismul și chiar la corupția din ministerele care ar trebui să o aplice și despre care poți avea senzația că o blochează intenționat, deși este greu de susținut o asemenea ipoteză, însemnând o adevărată sinucidere. Un exemplu destul de banal ar putea fi dat aici. În Romania există, dacă nu greșesc, 34 de producători de medicamente, mai mari sau mai mici, dar 19 dintre ei, membri ai PRIMER, sunt mai puternici, chiar dacă și ei au nevoie să fie sprijiniți pentru a recupera decalajele tehnologice. Oare nu este în logica reformei și a ”războiului” contra pandemiei (cel cu PSD a luat o pauză), să sprijim aceste fabrici pentru a produce și a vinde în zonă medicamente, dezinfectanți sau vaccinuri? Dacă înainte de 1989 aveam 72 de combinate chimice și producția aducea 35 miliare de euro, adica 20% din producția industrială, acum acest sector produce 3 miliarde și aproape jumatate din deficitul balanței comerciale.
În orice țară normal, industria chimică și sectorul farmaceutic sunt sectoare strategice, mult mai importante odată cu criza, dar noi ne mulțumim să facem conferințe de presă la Institutul Cantacuzino, în plină campanie electorală, pentru a lansa un supliment alimentar. Vă mărturisesc că am văzut această conferință a premierului în 2020 și, după ce m-am eliberat de senzația de ridicol, mi s-a făcut teribil de rușine pentru situația în care a ajuns România. Într-un articol din Ziarul Financiar, Dragoș Damian, director al unuia dintre cei mai importanți producători de medicamente din România, explica guvernatilor o ecuație foarte simplă pentru a relansa o ramură strategică a economiei noastre.: ”100 milioane de Euro pentru trei fabrici, una de vaccinuri, una de produse injectabile pentru ATI si una de alcool izopropilic, reprezintă echivalentul a 0,12% din cele 80 miliarde pe care România le va primi de la UE. Nu numai că românii vor avea acces neîntrerupt la produse sanitare, dar vom recupera rapid investiția exportând în țările în curs de dezvoltare. Și vom reabilita până în 2030 un sector economic strategic care poate face foarte mult pentru România”.
De ce nu putem lua această idee din mediul de afaceri? Nu este nicio rușine. Este un proiect sigur, cu o importantă valență strategică. Și, în plus, costă atât de puțin, față de modul în care cheltuim noi banii. Sigur, nu s-a gândit nimeni să-l pună nici în PNRR.
Nici austeritate, nici creștere economică. Doar o băltire, un proiect fricos, mers fără de țintă, trai pe datorie, lipsă de ambiție politică.
Premierul se opune cuvântului austeritate, deși nu ar trebui, deoarece în unele limbi de mare circulație acesta are un echivalent în expresia ”rigoare bugetară”. ”Nu e buget de austeritate ci unul centrat pe investiții care forțează reforma în administrația centrală și locală”. Cred că a fost o mare gândire de grup care a impus acestă frază în care se adună niște dorințe, total nerealiste. Să luăm una, cea cu forțarea instituțiilor să se reformeze. Cum sunt forțate? Nu se restructurează posturi din administrație, nu se taie sporuri, ologarhia de partid a câștigat. Nici consiliile de administrație nu se reformează, apar din când în când doar semnale în presă. Salariile se îngheață, dar sporurile rămân și nicio idee de reformă privind funcția publică nu a fost anunțată, deși există strategii și studii realizate de Banca Mondială materializate în hotărâri de guvern încă din 2016. Bugetarii se vor descurca și cu salariile actuale, dublate de sporuri, unele justificate, dar cele mai multe nejustificate. Nici pensiile speciale nu se vor tăia pentru a mai reduce cheltuielile sociale deorece guvernul nu va avea curajul să se lupte cu stâlpii puterii din România.
Ce înseamnă buget orientat spre investiții?
Dincolo de expresia pompoasă, bugetul de investiții ale statului, la noi, poate susține o parte dintre antreprenori cu contracte, dar nu poate relansa economic o țară. Este vorba de doar 5,5% din PIB, cu doar atât nu putem spune că acesta este buget este direcționat spre investiții pentru că 94,5% merge în salarii, pensii și diferite forme de sprijin social. Investițiile publice sunt un lucru bun dacă și distribuirea lor se face pe principii competitive corecte, dar piața nu prea funcționeaza acum și cele peste 1000 de firme cercetate acum de DNA după OUG 130 ne arată metoda liberală de investiții. Invesțiile prin PNDL au fost tăiate, investițiile în sănătate nu cuprind nici măcar o sumă cât de mică pentru spitalele regionale, cele trei, știu că PSD nu le-a făcut, deși le-a promis, dar în pandemie avem nevoie de investiții masive, asta este clar. Educația este cea mai rentabilă investiție, ce investești când aloci 2,5% din PIB? Era loc pentru investiții masive în digitalizarea școlilor acum, în echipamente și măcar pentru apă curentă și grupuri sanitare în interior. Or fi proiecte restante, dar asta înseamnă invesții. Da, sunt cu 10% mai mulți bani la transporturi, dar ritmul lucrărilor ne arată că mai este mult până să terminăm cel puțin două magistrale și asta, cu siguranță, nu se va realiza prea repede. În fiecare an punem bani în buget pentru autostrăzi și toamna îi redistribuim la alte ministere pentru că nu se realizează țintele de investiții. Deci, unde sunt marile investiții?
Nu asculți opoziția pentru că toți sunt proști, toți au guvernat înainte și nici nu citesc
Dar actualul Guvern ignoră și Consiliul Fiscal (CF) de parcă și acesta ar fi inflențat tot de PSD? În Consiliul Fiscal sunt mulți dintre colegii domnului Cîțu, finanțiști și economisti respectați. Aceștia au reținut mai multe critici tehnice la adresa proiectului de buget. Principala critică, menționată și de mine mai devreme, este aceea că nu poti face echilibru doar prin tăieri, fară să proiectezi și creșteri de venituri. Nici ipotezele privind contribuția de bani europeni nu este considerată realistă de către CF, deoarece nu va ploua cu bani europeni, în primul rând pentru că avem întârzieri, dar și pentru că nu avem specialiști care să realizeze documentele de o maniera simplă si accesibilă. Programarea fiscală este, de asemenea, nerealistă, o ajustare de 4,4% din PIB în trei ani, doar pe bază de tăieri nefiind deloc realistă, deoarece evoluțiile sunt imprevizibile, iar criza nu a trecut, nici cea sanitară și nici cea economică. Fară creșteri semnificative de venituri este greu de imaginat o consolidare bugetară, spune Consiliul Fiscal. Eu aș spune că este posibilă, dar cu condiția să ne plasăm în dictatura din ultima perioadă a lui Ceaușescu.
Proiectarea bugetului doar pe datorie este greu de acceptat, chiar în teoria acțiunii pure a legilor economiei
Austeritatea este, de regulă, invocată atunci când țările au deficit excesiv sau datorie externă nesustenabilă. Premierul Cîțu a reușit un record al îndatorării. A luat guvernul ca ministru de finanțe la un confortabil 35,3% din PIB și a adus datoria la un nivel incredibil – 47,7% din PIB într-un singur an. A împrumutat 100 de miliarde sub justificarea pandemiei, dar se vede clar în execuția bugetară: pandemia a costat bugetul 1,2% din PIB pentru sprijinirea economiei, cea mai mică pondere din UE. Guvernul condus de Viorica Dancilă, cu toată imaginea mai puțin luminoasă, nu a lăsat o țară îndatorată, chiar reducând, în ultimul an, procentul îndatorării de la 37% la 35% din PIB. Să nu uităm ca viitorul PNRR va aduce o îndatorare suplimentară de peste 16 miliarde euro, nu sunt bani gratis așa cum sunt prezentați de multe ori de către guvernanți.
Anul trecut, când actualul premier a proiectat bugetul și nu a renunțat la îndatorare, de ce nu a înghețat salarii și pensii, mai ales că invoca ”greaua moștenire”? Este un răspuns destul de simplu: erau bani destui și puteam împrumuta oricât pentru că traversam un an electoral. Nu ne-am trezit peste noapte că nu mai sunt bani și nici că factura socială este insuportabilă.
Suntem într-o criză a finanțelor publice?
Dacă DA, să o definim ca atare, să uităm că guvernul a spus că avem cele mai mari creșteri din Europa, că în trimestrul trei eram deja lei si paralei și să reducem îndatorarea. Și să vedem dacă nu cumva este nevoie de o reformă fiscală. De modernizarea fiscului și a tuturor instituțiilor care se ocupă cu colectarea sau lupta cu evaziunea este clar că este nevoie.
Deficitele bugetare mari și politicile prociclice pot conduce la inflație, la dobânzi mari și la deteriorarea balanței de plăti, cu efecte negative asupra creșterii economice. Să nu uităm că pragul critic estimat de către BNR (2015) este între 40% și 45% din PIB (depășirea acestuia determină o creștere a probabilității de recesiune la peste 50%).
Este clar că trebuie reduse din cheltuielile bugetare
Cheltuielile bugetare ridicate au efect negativ asupra creșterii economice pe termen lung, iar o majorare a cheltuielilor de investiții are un impact pozitiv asupra creșterii economice pe termen lung. O majorare a cheltuielilor de personal, însă, are un impact nesemnificativ asupra creșterii economice pe termen lung, la fel cum o majorare a transferurilor (asistenței sociale) și a consumului public (bunuri și servicii) are un impact negativ asupra creșterii economice pe termen lung.
Dar trebuie ca totul să fie făcut prin analiză nu prin tăieri discreționare. Trebuie să identificăm mai bine ”cheltuielile de funcționare” ale aparatului de stat și să le deosebim de cele care care produc valoare, care generează investiții, direct sau indirect. Cercetarea, de exemplu, este o cheltuială de investiție, nu este un cost. Sunt cheltuieli publice care generează energii noi, care facilitează înființarea de noi întreprinderi și noi locuri de muncă.
Mai este nevoie de politică fiscală care să faciliteze creșterea, nu ajunge să faci reduceri de cheltuieli. În condițiile acestea ar fi trebui să vedem că acest guvern vine cu metode de creștere a veniturilor care pun accent mai mare pe impozite indirecte (TVA, accize), pe impozitul pe proprietate, pe taxarea averilor mari, pe îmbunatățirea colectării sau pe eliminarea evaziunii, cum menționam inainte. În ceea ce privește cheltuielile bugetare ar aduce rezultate mai bune creșterea eficienței banilor publici, țintirea mai bună a asistenței sociale, alocarea de resurse în zona stimulării productivității, a forței de muncă ori a tehnologizarii.
Ce spun rețetele externe?
Noi am imitat foarte mult, am creat teoria formelor fără fond, dar, în anumite momente, din interese economice sau ideologice, ne place să ne credem originali: democrație originală, gradina Maicii Domnului, o oază unde funcționează butada mai veche eminesciană ”la noi ca la nimenea”. Sub sloganul ”nu avem bani” sau ”totul pentru investiții”, nu acceptăm să luăm idei de la alții, idei care arată ce fac alte țări în tot acest timp. Am vorbit despre digitalizare urgentă și masivă, dar am pus în prima variantă a PNRR doar 700 de milioane de euro în loc de vreo 6 miliarde cât era prevazut ca obiectiv de relansare. Acum, la facerea bugetului, proiectăm o austeritate periculoasă pentru reziliența generală a societății.
Să ne uităm la planul BIDEN aprobat recent, nu la sume că o să amețim, iar guvernul o să spună că noi nu ne comparăm cu SUA, ci la capitole, și o să vedem o mare multiplicare a cheltuielilor publice pentru ieșirea din criză. Administrația Biden cere 1900 miliarde de dolari, dar propune 422 mld. pentru creșterea veniturilor populației cu salarii mici și medii, 246 mld. în plus pentru somaj, 350 mld. pentru ajutorarea administratiilor locale și cresterea salariului minim de la 7,5 dolari pe oră la 15 dolari pe oră.
Un laureat al premiului Nobel din 2018, Paul Romer, recomanda investiții statale în cercetare și bunuri utile pentru rezolvarea crizei sanitare (medicamente, echipamente de protecție și vaccinuri). Joseph Stiglitz, tot laureat cu Nobel pentru economie, cere susținerea întreprinderilor mici și a consumului, în fiecare țară din Europa, nu doar la nivelul UE. În fine, un laureat al Nobel din 2019, Esther Duflo, recomandă politici în favoarea celor săraci.
Toate aceste recomandări impun o politică bugetară și fiscală echilibrată, care să sprijine oferta, prin ajutarea producătorilor, dar care să și susțină consumul, fără de care nu este posibilă o relansare economică pe baza căreia se pot echilibra și finanțele statului.
În bugetul guvernului nostru chiar suma pentru somaj este cu 50% mai mică decât anul trecut, deși se apreciază că ea nu va ajunge nici măcar pentru jumătatea anului.
Mitologia durului de la finanțe
Dacă ne întrebăm de unde vine voluptatea politicienilor care preferă discursuri publice cu accent pe austeritate și căutăm justificări savante vom găsi puțini economiști prestigioși care au încercat să teoretizeze rolul austerității și tăierilor în construirea echilibrelor bugetare pe termen lung. Unul dintre aceștia este Alberto Alesio, profesor la Harvard, care are o teză legată de faptul că taierile masive creează încredere și efecte pozitive mai mari decât cele negative legate de tăierea cheltuielilor publice. Teoria a fost respinsă de mulți economiști, dar la nivel psihologic, cred că face ravagii în politică. Avem în România mitul lui ”Stolojan care a dat cu pumnul în masă” la negocierile cu minerii, mit care a făcut aproape uitate naționalizarea valutei sau alte maăsuri care ne-au făcut să ratăm startul nostru în tranziție. În lipsa de proiect, dreapta românească a preluat această temă pe care o propagă ca o mare virtute strategică sau chiar ca pe o valoare liberală. Lipsa de cultură economică, lipsa de experiență și de lecturi îi determină pe mulți politicieni să spună că numai tăierea de cheltuieli salvează o economie (chiar dacă unele cheltuieli sunt strict legate de viitoarele investiții) și că este este un erou cel care are acest curaj. Dincolo de faptul că austeritatea agravează crizele, mitologia austerității este și mai periculoasă prin altceva: creează iluzia că totul s-a rezolvat prin asta. Această iluzie și narcoză de grup face să fie uitate celelalte lucruri necesare și esențiale: reforma statului, reforma fiscală, restructurarea economică, descentralizarea, modernizarea sistemelor de educație și sănătate. Austeritatea, devenită proiect identitar, este o iluzie periculoasă chiar pentru cei care o interiorizează pentru că își găsesc fani doar în personalități dizarmonice și doar pe termen scurt.
Domnul Cîțu și echipa lui dau senzația că trăiesc această iluzie periculoasă: austeritatea va salva România. Va fi ”erou” pentru scurt timp deoarece lipsa de proiect cu care a venit noua coaliție arată o multiplicare a crizelor de sistem și toată guvernarea lor se va duce de râpă, cu toată argumentarea eroică a curajului de a tăia cheltuieli publice deoarece se va vedea că nimic nu se pune în loc, că este nevoie de proiecte pentru creștere, dar și de gândire strategică și de inspirație.
În această divizare politică extremă în care 80% dintre peșediști cred că liberalii sunt hoți și un procent asemănător de votanți liberali cred același lucru despre pesediști, tipul acesta de discurs elimină orice discuție raționala. Totul se transformă în credințe, apărate cu toate armele, nicio dezbatere nu mai este posibilă. Politicienii își rezumă opinia și argumentația într-un tweet, iar furia și polarizarea cresc: o Românie vrea tăieri fără proiect și analiză, alta va fi extaziată de proiecte megalomanice pentru cheltuieli publice. Vocea economiștilor se poate auzi tot mai puțin pentru că sunt călcați în picioare de gloatele emoționale care susțin credința grupului de referință. Am vazut câțiva parlamentari care strigau unii la alții, cu fețe congestionate, răspunzând unor critici calme ale opoziției și am înțeles că tribalismul politic face ravagii și în discuțiile despre proiectul de buget.
P.S. Încheind acest text, mi-a venit în minte o serie de fotografii de tip selfie, în care grupuri de liberali erau strânși uniți în jurul Președintelui Klaus Iohannis. Mi-am închipuit același selfie pe care membrii guvernului îl fac acum cu sfânta austeritate, pe care o confundă cu rigoarea și știința economică. În același timp, am citit o lucrare despre iluziile economiștilor și despre greșelile pe care le pot face în situații de criză, lucrare apărută în 2019 în SUA și pe care o datorăm unor laureați ai premiului Nobel pentru economie, Abhijit V. Banerjee și Esther Duflo, ”Good Economics for Hard Times”, care se încheie cu următoarea frază: ”Economia este prea importantă pentru ca să fie lăsată doar pe mâna economiștilor. Nu trebuie să-i credem pe cuvânt, viața ne aduce numeroase probe”.
preluare din digi24.ro autor: Vasile Dâncu
