Având majoritatea informațiilor din lume la doar un clic distanță, s-ar fi putut presupune că generația noastră ar fi cea mai luminată generație din istoria omenirii.
Poate că ne-am pierdut abilitățile de învățare prin memorie și cunoștințele profunde ale bunicilor noștri, dar știm unde să găsim faptele și putem face acest lucru într-o clipită.
Cu toate acestea, mulți dintre noi și-au dezvoltat obiceiul de a citi mai multe relatări ale oricărei știri date, pentru că rapoartele știrilor externe de pe toată planeta sunt filtrate printr-o lentilă ideologică. A existat, de exemplu, acoperirea de către Omar Jimenez a protestelor din Kenosha pentru CNN, descrisă ca fiind „în mare parte pașnică”, în ciuda fundalului clar vizibil al mașinilor și clădirilor în flăcări. În mod similar, BBC a fost apostrofat pentru descrierea protestelor „în mare parte pașnice” din Londra, în care 27 de ofițeri de poliție au fost răniți.
Instinctiv, se simte ca și cum acești reporteri trebuie să vândă neadevăruri cu bună știință, poate dintr-un sentiment greșit de responsabilitate paternalistă pentru a preveni noi discordii, scrie Andrew Doyle în publicația online UnHerd. Dar și mai îngrijorătoare este posibilitatea ca ei să fi înghițit propriile lor ficțiuni. Dacă cineva acceptă credința postmodernistă că experiențele noastre sunt construite numai prin limbajul cu care sunt exprimate, atunci a descrie un eveniment ca fiind „în mare parte pașnic” îl face exact așa.
Asemenea gafe sunt doar exemplele mai flagrante ale tipului de minciuni albe și denaturări pe care le găsim aproape zilnic în presă. Ocazional, există o reacție, cum ar fi atunci când BBC a modificat citarea unei victime a violului, astfel încât atacatorul ei să nu fie greșit. Dar, în ansamblu, această deformare de rutină a adevărului trece neobservată. Ne-am obișnuit ca jurnaliștii să ne spună ce să credem despre o poveste, mai degrabă decât să transmită, pur și simplu, faptele-cheie și să ne lase să judecăm singuri.
Chiar și jurnalele academice de renume sunt dispuse să renunțe la adevăruri incomode dacă se potrivesc mai bine cu realitatea dorită. Când New England Journal of Medicine a susținut că „denumirile de sex din certificatele de naștere nu oferă nicio utilitate clinică”, puțini au fost surprinși. Jurnalul Societății Regale de Chimie a elaborat chiar noi linii directoare pentru „minimizarea riscului de a publica conținut inadecvat sau ofensator”. Dacă adevărul doare, ar trebui evitat.
Când jurnaliștii, academicienii și politicienii promovează o viziune asupra lumii în opoziție directă cu realitatea observabilă, ei riscă să creeze ceea ce Jürgen Habermas a descris cândva drept „criză de legitimitate”, prin care încrederea în figurile de autoritate este iremediabil redusă la minimum.
Pe parcursul pandemiei de COVID, am văzut experți ignorați sau marginalizați dacă au oferit opinii care s-au abătut de la narațiunea acceptată. Videoclipurile YouTube care postulau teoria scurgerii virusului din laborator au fost eliminate. Un interviu UnHerd cu profesorul Karol Sikora a fost scos offline după ce acesta a sugerat că este probabil ca virusul să „ardă” și că nivelul imunității publice a fost subestimat.
Între timp, experții care furnizează narațiuni „acceptate” rămân liberi să se complacă cu neadevăruri flagrante în care se așteaptă să avem încredere. În iunie 2020, peste 1.200 de medici au semnat o scrisoare în care susțin că restricțiile puse în aplicare pentru a reduce răspândirea coronavirusului nu ar fi trebuit să se aplice demonstrațiilor Black Lives Matter.
Epidemiologul Jennifer Nuzzo a scris: „Ar trebui să evaluăm întotdeauna riscurile și beneficiile eforturilor de a controla virusul. În acest moment, riscurile pentru sănătatea publică de a nu protesta pentru a cere încetarea rasismului sistemic depășesc cu mult daunele virusului”. Să credem că virusul va lua o pauză atâta timp cât cauza protestatarilor va fi justă?
Faptul că figurile de autoritate sunt atât de des prinse în minciuni a provocat o erodare a încrederii în instituțiile noastre.
După cum a subliniat odată Helen Pluckrose: „Este o îngrijorare când nu poți spune dacă persoana care țipă la tine este un copil de 12 ani ai cărui părinți trebuie să-și reia contul de Twitter sau un profesor de sociologie.” Deși s-ar putea să râdem de comportamentul figurilor de autoritate care se autodegradează, există un aspect sinistru în toate acestea. Când experții sunt capturați evident de o ideologie, ei renunță la capacitatea de a gândi critic. Și asta nu este o veste bună pentru niciunul dintre noi, cititorii.
În unele cazuri, această abatere de la adevăr este deliberată și tactică. Luați în considerare, de exemplu, fenomenul pe care Peter Boghossian îl descrie drept „spălare de idei”. Procesul începe cu un impuls moral în rândul anumitor academicieni conduși ideologic. Se înființează reviste, se publică lucrări, se predau cursuri și, în scurt timp, ceea ce a fost odată cea mai vagă intuiție este susținută de un corp de literatură academică. Boghossian oferă exemplul „Studiilor despre grăsimi”, un domeniu de studiu care încearcă să dea credibilitate concepției conform căreia: „conceptul clinic de obezitate (un termen medical) este doar o poveste pe care ne-o spunem despre grăsime (un termen descriptiv); nu este adevărat sau fals – în acest caz particular, este o poveste care există în cadrul unei dinamici a puterii sociale care atribuie pe nedrept autoritate cunoștințelor medicale.”
Scepticismul cu privire la expertiză este important: nicio ființă umană nu este infailibilă sau lipsită de părtinire, oricât de bine calificată. Totuși, în același timp, ne bazăm pe persoane cu autoritate, cu o perspectivă de specialitate pentru afacerea practică a vieții. Când jurnaliștii încep să confunde adevărul cu ficțiunea, sau când academicienii înlocuiesc cunoștințele empirice cu iluzii, suntem lăsați neamânați de realitate. De dragul sănătății noastre colective, trebuie să reafirmăm primatul adevărului. (Victor Șerban)
