Liberalii sunt un grup de inși derutați. Li se tot dau ordine misterios-politice, iar ei trebuie să le execute. Cîțu a fost pus șef peste ei cu forța de un Iohannis complet antidemocratic, acum e pus Ciucă, în aceeași manieră. Iar liberalii și noi toți tot ratăm șansa de a fi „istorici” măcar o dată: adică de a spune clar că ăsta e un stil autocrat de a conduce. Așa că-n loc să ne tot uităm spre Ungaria, mai bine ne-am privi mai atent propria democrație.
Pandemia și apoi războiul au ras de pe fața pământului speranțele de politică democratică în partea asta de lume. Ce înseamnă democrație politică? Să ai politicieni care fac să tremure profitorii crizelor. Să ai competiție de programe sociale și economice. Să-i vezi că dau cu ANRE de pământ și iau în mână reglementarea pieței de energie. Să-i vezi că măcar unii vor mărirea salariului minim imediat. Dintr-astea. La noi sunt rețele de muls bani publici sau privați și cetățeni „de rând” lăsați complet fie la mâna unor vătafi locali, fie la mâna unor corporații pe care nu se chinuie nimeni să le țină în frâu.
Politică „pe bune” înseamnă interese populare diferite reprezentate serios. Interese!, nu mentalități, vrăjeli, predici despre democrație.
Or, la noi, situația se prezintă cam cum o descria scriitorul și pamfletarul austriac Karl Kraus acum vreo sută de ani: „Avem o abilitate extraordinară de a exprima idei pe care nu le avem”.
Maleficul Viktor Orban a mai câștigat (zdrobitor) un mandat de premier în Ungaria, ocazie cu care am mai auzit o tonă de lecții de la specialiști români în democrație și în pupat mâinile lui Iohannis. Le reamintesc tuturor că nu există imagine mai umilitoare pentru presă și intelectualitate decât așa-zisa dezbatere organizată de Iohannis la ultimele alegeri, în care președintele practic și-a înșirat presă și societate civilă precum un domnitor își rânduia supușii. Orban l-ar felicita dacă ar vedea cum poți să câștigi alegerile nici măcar promițând ceva. Iohannis putea fi Viktor Orban, dar am avut noroc că-i plăceau prea mult schiul și tenisul. Sigur, îmi veți spune că proeuropenismul e profund, și proamericanismul nostru e mult mai bun. Proeuropenismul e de formă. Iar proamericanismul e promilitarism compulsiv.
Iohannis s-a prins că obține bile albe pe măsură ce cumpără mai mult armament. Și a făcut-o, că doar nu era din banii lui. Acum, agresiunea lui Putin în Ucraina vine ca o confirmare că a făcut bine.
Iohannis n-are ce căuta la NATO
Presa a dat o știre pe un ton neutru cum că Iohannis îl dă jos pe Cîțu, apoi îl pune pe Ciucă, apoi s-ar urmări marele țel: să ajungă șeful NATO.
M-așteptam la așa ceva, să se dea cu capul de pereți experții în democrație. Un președinte în funcție, politician ales în fruntea unei republici, stă și calculează cum să facă să ajungă șeful unei organizații militare? Mie mi se pare inadmisibil. E un conflict de interese cât casa. Pentru că acest om cheltuie pe armament nu de dragul nostru, ci pentru propria-i carieră. Una e să cheltui ca să te aperi de agresiuni, alta e să cheltui ca să obții funcții.
Auzim toată ziua că suntem împotriva autocrației, că preamărim liberalismul. Klaus Iohannis a reușit în 10 ani să facă praf orice urmă de demnitate mai rămăsese în obrăjorii democrației liberale românești. E un președinte care n-a dat de 8 ani un interviu. Are niște scheleți în dulap de care știe, de fapt, toată lumea, de la felul în care s-a trezit cu niște case pe care a luat chirii de sute de mii de euro, până la felul în care își promovează oamenii în diverse funcții. O comparație între Iohannis și Viktor Orban e necesară, tocmai pentru că sunt două variante estice ale nedemocrației. Orban e de modă veche, autocratul în jurul căruia se construiește tot. Iohannis, în schimb, nu există, el e doar omul de la ghișeul unei camarile nedemocratice. Iohannis e autocrat cum erau autocrați șefii de alimentară în anii 80. Pe el îl recomandă funcția și atât.
Dreapta în România, în ultimii minimum 10 ani, a avut un puternic damf „instituțional”. Băsescu a pus-o pe această linie. Alina Mungiu-Pippidi spune direct că e vorba despre „servicii”. Mie nu-mi place explicația pentru că mi se pare leneșă. Avem, de fapt, o păturică de servicii, intelectuali, parte din presă (manageriat și unii patroni) care lucrează complet nedemocratic pentru propriile privilegii, pensii uriașe, capital social, șefie de instituții etc.
De ce a câștigat Orban?
Pentru mine, Orban e complet nefrecventabil. Dar mă interesează cum rezistă în prim-plan. Orban și-a câștigat puterea strângând de partea sa o bună parte de populație. Și nu doar prin manipulare media și „spălat pe creier”, cum cred cei care n-au chef sau putere să gândească situația.
Citeşte întreaga ştire: Două fețe diferite ale antidemocrației. Ce-i separă și ce-i unește pe Viktor Orban și Klaus Iohannis
