Spotmedia.ro: Nu este o noutate dacă observ că premierul Cîțu nu se simte deloc incomodat, jenat sau rușinat, atunci când este prins cu mâț-n sac, sau când rostește chiar domnia sa câte o gogonată, de îngheață apele.
Mă refer, firește, la afirmațiile recente că guvernarea sa ar „merge foarte-foarte bine”, că standardul de viață ar românilor ar fi crescut de când cu guvernarea domniei sale, dar și la faptul că i se pare neimportant dacă premierul a fost condamnat cândva la închisoare sau a fost reclamat de o bancă americană, cum că ar fi țepuit-o ca orice borfaș.
Păcatele tinereții se prescriu automat, oameni suntem, ce naiba! O, tempora! – vorba nu știu cui.
La oricare acuză, premierul are o explicație năucitoare, ne demonstrează că noi n-am înțeles realitatea (pe care numai dânsul o înțelege), apoi se strecoară ca gâsca prin apă și se comportă ca omul care n-a mâncat usturoi și nu-i miroase gura a nimic.
Iată însă un moment, la care nu mai are scăpare. A făcut-o cu mâna lui, sâmbătă, când, înșiruind performanțele fantastice ale guvernării sale, pretindea că ar fi fost lăudat de cele mai de seamă agenții de rating din lume, parcă anume ca să nu observăm noi cât este el de non-lăudat în țară.
Iar, ca o încununare a auto-felicitărilor pentru tot ceea ce face și drege, și-a încheiat spusele apoteotic:
„Am reușit aceste performanțe, chiar dacă am trecut prin cea mai dificilă perioadă din ultimii 100 de ani”.
Măi, să fie!
Nu m-aș referi la încă o gafă a domniei sale, dacă n-aș simți în această afirmație un fel de cacealma, o păcăleală în care contează pe faptul că puțină lume a trăit chiar 100 de ani, ca să-l poată contrazice, să-i reproșeze sau să pretindă că minte.
Dar m-aș prinde că, în ignoranța sa, premierul nostru n-a citit o iotă despre evenimentele prin care a trecut România în respectiva sută de ani.
Ei bine, sunt unul din supraviețuitorii nenororcirilor mult mai mari decât ”taifunul Cîțu”, peste care a trecut țara. Nu mă născusem încă în 1921, când se încheia pandemia „gripa spaniolă”, un virus care a făcut peste 50 de milioane de victime între 1918 și 1919. Nu mă născusem, dar urmările s-au simțit mult până după ce deveneam adolescent.
Nu eu, părinții mei au traversat anii pandemiei. Știu de la ei că au supraviețuit doar pentru că achiziționaseră un sac cu făină și unul cu zahăr, ceva ce a constituit principala – și uneori singura – sursă de hrană a familiei timp de 3 ani.
Nu s-a încheiat bine fenomenul pandemic și iată că lumea sărăcită și înfometată era confruntată cu altceva, nou, cu Marea Criză economică. Citez dintr-o enciclopedie, pe care domnul Cîțu cu siguranță n-a frunzărit-o:
„Activitatea în construcții a fost practic oprită. Zonele rurale au suferit de pe urma scăderii prețurilor mărfurilor agricole inițial cu 40 – 60%, ulterior în creștere galopantă. În zonele industriale, mineritul și exploatarea lemnului au avut cea mai dramatică scădere, multe sectoare industriale și-au oprit activitatea, șomajul și foametea erau la ordinea zilei, nemulțumirea ajunsese generalizată și trasfrontalieră. Băncile au clacat. Bogătașii s-au trezit lefteri, slujbașii și-au văzut spulberate economiile, societățile au falimentat. Pe acest fond, s-a ridicat politica absurdului și neașteptații ei profitori, în cap cu Adolf Hitler. Încolțeau germenii unui nou război devastator”.
Pe la mijlocul anilor ’30, când devenisem deja elev, îi auzeam pe „cei mari” agitându-se să-și cumpere un sac cu zahăr și unul cu făină. Se prevestea un nou război.
Războiul a fost devastator, dar nu i-am simțit lipsurile năpraznice, decât spre sfârșit, în perioada ocupației sovietice, începând cu toamna 1944. Pâinea era cartelată. Intelectualii primeau 250 g pâine, muncitorii 350 g, iar minerii 450 g. Dacă astăzi i se pare cuiva destul, acela poate nu știe că, în afară de pâine, rareori prindeai altceva de mâncare.
Cine avea o livadă cu fructe sau o grădină cu zarzavat, vindea rodul direct la fața locului, nu ajungea cu marfa la piață. Afară de cazul când, firește, nu-i veneau hoții peste noapte să-i fure zarzavatul și fructele și să le ducă la piața din oraș, unde era chilipir să găsești un astfel de hoț, chiar dacă-ți lua ultimul ban din buzunar.
Dar, a propos de rația de pâine, uitasem să spun că era asigurată numai de luni până sâmbătă. Duminica fiind zi nelucrătoare nu primeai nici de mâncare.
Colac peste pupăză, autoritățile române fuseseră obligate să asigure protecție totală oricărui militar sovietic pe teritoriul României. Doamne ferește să-l insulți, să-l apostrofezi sau să-l lovești. Era autorizat să te împuște pe loc. Și nimeni nu putea reclama nicăieri.
De aici, până la numeroasele abuzuri, nu era decât un pas. Soldații armatei victorioase intrau în case să jefuiască alimente, lucruri de valoare sau să violeze femeile. Nu te puteai opune. Însemna ultraj și urma glonțul.
Alții te opreau din drum și-ți luau ceasul – obiect cu mare căutare pe atunci la ruși. Spre iarnă, îți luau paltonul sau mănușile, de unde și versurile născocite de inepuizabilul Păstorel Teodoreanu:
„De la Tisa pân’ la Don,
Davai ceas, davai palton,
Davai casă, dai moșie,
Harașo tovărșie!”
Domnul Cîțu nu se născuse în acele zile, n-are de unde le ști pe toate acestea și nici nu pare să fie dăruit cu harul cititului ca să le fi aflat de undeva. Dacă este totuși curios (deși nu pare!), i-aș recomanda memorialistica vremii, ceva ce-ți face părul măciucă: memoriile prim-ministrului Constantin Sănătescu (1944), stenogamele respectivului guvern și cele ale următorului premier, Nicolae Rădescu (până la 6 martie 1945).
Asemenea timpuri am trăit, domnule Florin Cîțu, în ultimii aproape 100 de ani. Nu e bine să vă tot fandosiți că ați gestionat domnia voastră vremurile cele mai dificile! Diferența este că, pe cele de atunci le-a făcut războiul, pe cele de astăzi ni le-ați făcut voi, politicienii.
Am trăit și alte vremuri grele. Am traversat teroarea Ana Pauker, când dispărea omul de acasă și nu mai auzeai niciodată de el, sau, dacă apărea într-un târziu, își găsea nevasta remăritată și copiii plecați „la muncă”. Am cunoscut foamea, frigul, amenințarea. Domnul Cîțu nu are decât o singură scuză: nu știe despre trecut, decât ori din auzite, ori și-l născocește singur, contând că nu avem cum verifica.
De fapt, nimeni nu poate fi invinuit că n-a citit destul, că nu știe multe și chiar că vorbește verzi și uscate. Unui prim-ministru însă nu mi se pare permis. Dacă ai ajuns la asemenea rang, înseamnă că ai trecut prin niște furci caudine, te-a cernut cineva bob cu bob prin sita verificării, ai dovedit că ești integru și te-ai dovedit apt la un control profesional, moral sau juridic.
Cum i-o fi păcălit domnul Cîțu pe cei care trebuiau să-i verifice calitățile profesionale, de integritate și de onestitate? Nu i-a păcălit cu nimic. Nu asta îi interesa pe ei. A fost verificat politic și a corespuns tot politic.
În fond, nu m-ar deranja prea mult ignoranța domnului Cîțu, nici tupeul, cu care se laudă că unul ca el s-ar naște doar la un secol o dată. Dar mă îngrijorează gândul că, tot vânzând gogoși despre ce știe el cu privire la evenimentele ultimului secol, nimic nu-l oprește să mai vândă și brașoave despre creșterea economică, despre succesele guvernării sale și despre ce departe vom ajunge dacă mizăm tot pe spusele lui, pe care de mult nu mai dau doi bani.
