Cincizecimea (gr. pentekoste; lat. pentecoste – cincizeci de zile) este denumită ‘capătul sărbătorilor’ adică evenimentul cu care se încheie istoria mântuirii realizată de Hristos, tocmai pentru ca ‘turnarea’ Duhului peste umanitate, sau botezul cu Duhul Sfânt este una din slujirile Lui Mesia.
Venirea Duhului este semnul împăcării dintre Dumnezeu şi om în Iisus Hristos, după cum oprirea Duhului Sfânt a fost într-adevăr semnul mâniei lui Dumnezeu. Apostolul Ioan spune că înainte de cruce nu era Duhul Sfânt în lume, deoarece nu se făcuse împăcarea cu Dumnezeu prin jertfa Fiului.
Cincizecimea este, totodată, şi ziua întemeierii Bisericii creştine, deoarece în urma propovăduirii Sfinţilor Apostoli, întăriţi fiind de Duhul Sfânt, s-au botezat 3000 de oameni, constituind, astfel, prima comunitate creştină (Fapte 2, 41).
Biserica a fost înzestrată cu tot ceea ce era necesar acestei noi comunităţi creştine: propovăduirea Evangheliei, Sfintele Taine, harismele, diaconia.
Odinioară când Domnul zisese către Apostoli: “mergeţi şi învăţaţi toate popoarele” (Mat. 28, 19), atunci ei erau încă neştiutori, cum să înceapă aceasta, şi încotro să apuce fiecare, spre a propovădui cuvântul lui Dumnezeu, spune Sfântul Ioan Gură de Aur.
“Acum însă s-a pogorât peste ei Sfântul Duh în chip de limbi, i-a povăţuit la tot adevărul, i-a învăţat şi i-a luminat, şi prin limbile, ce a dat fiecăruia a vorbi, le-a arătat ţările, care erau încredinţate învăţământului lor.
Duhul Sfânt de aceea a venit în chip de limbi, ca să amintească de o întâmplare de demult a Vechiului Testament. Adică, când odinioară, oamenii, umflaţi de mândrie, voiau să zidească un turn, care să ajungă până la cer, a despărţit Dumnezeu prin amestecarea limbilor această păcătoasă unire a popoarelor.
Acum din contra s-a vărsat Duhul Sfânt în chipul limbilor, pentru ca lumea cea dezbinată întru sine iarăşi să se aducă la o unire (mai înaltă), adică la împărăţia lui Dumnezeu, la credinţă şi la dragoste. Cu aceasta s-a săvârşit ceva neobişnuit şi nou. Oarecând limbile au dezbinat lumea şi au sfărâmat unirea cea păcătoasă, iar acum limbile cele de foc iarăşi au adus unirea în lume şi cei dezbinaţi iarăşi s-au legat unii cu alţii. Aceasta a fost pricina, pentru care Sfântul Duh s-a arătat în chipul limbilor”. (“Predici la duminici şi sărbători”, Sfântul Ioan Gură de Aur,)
Semnificaţia Cincizecimii constă în faptul că de acum Duhul Sfânt pătrunde definitiv în istorie, neexistând timp şi spaţiu fără prezenţa personală, venirea reală şi lucrarea efectivă a lui Dumnezeu.
În primele secole, Cincizecimea era strâns legată de Sfintele Paşti, fiind considerată ca o încheiere a acestora. Din secolul al IV-lea s-a fixat obiceiul ca Cincizecimea să fie sărbătorită la cincizeci de zile după Înviere (Can. 43 Elv.). Sinodul I Ecumenic de la Niceea, care a avut loc în anul 325, prin Can. 20, a stabilit că la slujba acestei sărbători să nu se îngenuncheze, ca în celelalte duminici. Spre sfârşitul aceluiaşi secol, la Constantinopol, a fost precizată şi semnificaţia sărbătorii, ca amintind de darurile Duhului Sfânt.
S-a ajuns astfel, treptat, la despărţirea celor două sărbători, Sfintele Paşti şi Pogorârea Sfântului Duh, aceasta din urmă sărbătorindu-se la cincizeci de zile după Înviere, făcând, astfel, loc şi sărbătorii Înălţării Domnului. (sursa)
