Începe să apară un cult Cîțu, o sectă pe cale să se consolideze un electorat care se dorește a fi reorganizat, reorientat către tânărul lider liberal care ne propune o combinație de europenism userist și naționalisme rareșbogdăniene.
Unde am urmărit primele semne ale cultului? La televizor și în unele analize, pe la influenceri clasici ai mișcărilor de protest din ultimii ani. Nu pare doar un foc de paie, Cîțu tot încearcă. Uneori pare că recită după scenarii scrise de agenții de publicitate mediocru-spre-proaste. Folosește „România” mai des ca Vadim Tudor, dar are tricouri cu Metallica. Are dușmani importanți: rușii și chinezii. Ani de zile ca parlamentar sau ca ministru a luptat cu ei, la un moment dat forțe externe păreau, după propriile acuzații, să-i fi sabotat și un site de la minister (care apoi s-a dovedit a fi doar prost făcut).
Cultul se poate fâsâi, dar deocamdată are putere financiară și instituțională ca să își câștige adepți. Cîțu poate spune liniștit că a scris „esee” pentru o facultate americană și armata intransigentă de pe Facebook, cea care o zăpăcea pe Viorica Dăncilă cu corectitudinea gramaticală, tace și își vede de treabă.
Cîțu a urlat și la presă, cum că nu s-a civilizat în ultimii 30 de ani, din nou publicul de dreapta și de bine s-a dovedit foarte îngăduitor (dacă o zicea Dragnea?). Ce să zic, la câți ziariști a angajat Cîțu la guvern în ultima vreme, aș zice că îi plac „necivilizații”. Dacă mă întrebați, avem prea multă presă ultracivilizată, care, cum se schimbă puterea, e și angajată în aparatul de stat pe care-l beștelea când era la patron.
Unora ca mine le poate părea penibilă shaorma asta cu de toate: paranoia naționalistă, europenism și americanism, românism, relaxare cu tricou de festival, „m..e bugetarii”. Dar ea e prezentă în pături mai largi ale populației. Cea mai întâlnită contradicție este chiar asta: nu mă interesează politica, statul ne fură (asta crede și Cîțu, de altfel), toți fură; pe de altă parte, de ce n-am autostrăzi, sănătate și educație? Florin Cîțu e întruparea acestei contradicții pe care o poartă în suflețel mare parte din clasa de mijloc românească: să plătim taxe cât mai puține și să avem servicii publice cât mai multe și, dacă se poate, numai pentru noi, merituoșii.
Demonizarea lui Orban
Ludovic Orban a ajuns un soi de „pesedist” de serviciu. Mesajul cel mai interesant transmis de PNL e că în el s-ar zbate trecutul și viitorul, s-ar zbate corupții de la Iași și necorupții ardeleni ai lui Cîțu/Rareș Bogdan. De altfel, e semnificativ că anticorupția începe să măture susținători puternici de-ai lui Ludovic Orban. Pe Cîțu îl susțin liberalii buni și incoruptibili (haha!). Pe Orban îl susțin baronii liberali regățeni, un fel de pesediști galbeni.
Despre miturile Bolojan-Boc am mai scris, sunt gonflate totuși niște realizări, dar asta e, oamenii îi plac. Și aici sunt contradicții. Vin Bolojanii și urlă că sunt prea mulți angajați în administrație, că se poate cu mai puțin, și oamenii îi aprobă. Sigur, mai târziu se miră că toate sunt subcontractate că se duc cam mulți bani pe una sau pe alta, că serviciile sociale sunt praf și că asta poate ar fi mai important decât fațade frumoase și Untold-uri.
Orban a fost asaltat de colegi de ziua lui cu niște cadouri. S-a făcut o întreagă tevatură în legătură cu nerespectarea regulilor de distanțare. Dar noi știam de sfidările astea de anul trecut, și cu Orban, Bode, Turcan etc. Ce a fost diferit anul ăsta? Cîțu e contracandidat la șefia PNL. Și deodată văd în bună parte a presei de dreapta un tir mai ceva ca pe Antena 3 împotriva lui Orban și mângâieri pe cap la adresa unui Cîțu care e „altfel”. Cîțu ar fi injecție de tinerețe și voioșie care să completeze hibernarea deja hilară de la Cotroceni.
Rămâne de bază publicitatea anti-COVID folosită de fapt tot la popularizarea aripii Cîțu. O ambiție prostească îl duce, mai nou, pe Cîțu chiar în mijlocul campaniei provaccin difuzate în toate mediile: cineva l-a păcălit și pe ăsta că e charismatic, s-a mai văzut!, dar problema e că iar se construiește charisma pe bani publici.
(Apropo, campania provaccin personală a premierului e ironizată de Vlad Voiculescu pentru că Florin Cîțu a adaptat nonșalant un text viral de acum șase luni, scris de o doamnă de prin Europa, și-l livrează ca pe un panseu personal. Din nou, publicul ăla sensibil userist nu mai pare iritat de acțiuni cu aer de plagiat).
USR e în cădere liberă, Cîțu le caută electoratul
USR-PLUS nu mai știu nici ei ce sunt, ce reprezintă mai exact. Sunt liberali turbați, dar nu chiar ca premierul, care e o combinație de „statul e hoț, dar noi să fim angajați la stat”. Cîțu își însușește fixurile useriste, dar le stropește cu ceva naționalism și Metallica, cam cum se găsește și prin cosmopolita Vama-Veche prin anumite unghere – roacări care nu mai au de mult tip nimic „rock” în ei, doar anticomunism care a dat în cangrenă nedemocratică, paranoică. Dacă îi iei repede pe alegători, îți vor spune că Barna, Drulă, Cîțu sunt aceeași ciorbă, același partid. Și nu greșesc. Visul PNL de a reabsorbi un electorat mai tânăr se poate întâmpla cu lidership atât de slab precum cel bicefal, Barna-Cioloș.
Unde e Barna?
Barna explică veștile proaste, de exemplu că ar trebui pensie la 75 de ani pentru că „nu e sustenabil sistemul”. Cîțu face pasul la offside și nu explică nimic din acel minunat PNRR. În loc de treceau batalioane românii Carpații și alte oboseli à la Rareș Bogdan, ne livrează utopii noi, treceau în ambuteiaje românii Carpații pe autostradă să bea cafea la Viena. E interesant cum Cîțu își trage de partea lui goarnele isterice care susțineau cândva USR-PLUS. Până și veșnica apărare a USR-ului, cum că „noi nu suntem ca PNL-ul”, e acum folosită de trupele lui Cîțu în varianta „noi nu suntem ca Orban”.
Iar Orban, săracul, a ajuns piesa ruginită din partid. El crede că partidul se câștigă doar cu prelucrare la firul ierbii. Nu, dacă încep deodată anchete, tunete dinspre Cotroceni, se duce munca de partid. Orban ar trebui s-o știe.
Avea o vorbă Garabet Ibrăileanu, acel minunat critic literar pe care nu-l mai citește nimeni azi: atenție la criticii demagogiei, de cele mai mult ori ascund un spirit profund nedemocrat! Uneori ne tot luăm cu defectele evidente ale politicienilor mai vechi, precum Orban și alții, dar uităm că ăștia măcar sunt politicieni, mai înțeleg cum funcționează un aparat larg de reprezentare, cum e un partid, nu sunt politicieni inventați peste noapte cum sunt Cîțu sau Barna.
Nu am nicio simpatie pentru Ludovic Orban, dar atât măcar îi recunosc: calitatea (nu defectul) de om de partid, reflexul de a nu face pași fără să strângi o oarecare majoritate. Sigur că poate suna demagogic, dar, da!, uneori democrația e compusă din demagogii ieftine. Vă spun eu că e mai bine cu ele, decât fără ele sau cu demagogii noi, tip „Cîțu și românii-care-beau-cafea-la-Viena”.
Cîțu e creația unor paradigme la modă în România care, combinate, dau cele mai stranii struțo-cămile ale politicii recente: pe de o parte e libertarian, antistat, probusiness până la capăt; de cealaltă parte e animat de un naționalism cu cască NATO și armură ultraconservatoare europeană. Ca orice struțo-cămilă poate sucomba în ridicol sau poate lua tot.
Costi Rogozanu / Libertatea.ro