Ludovic Orban începe să semene, din ce în ce mai mult, cu modelul acela de atentator terorist capabil săse îmbrace cu o vestă de explozibili și să se arunce în aer într-un metrou aglomerat doar pentru că cineva, nu-și mai amintește nici el cine, i-a promis că în viața cealaltă îl așteaptă virgine grămezi și șprițuri fără număr. E ilogic, știm, dar nici Ludovic Orban nu pare a fi călăuzit, în activitatea sa, de vreo urmă de logică – scrie Patrick Andre De Hillerin în Cațavencii.
Că Orban s-a repezit la guvernare în 2019 este de înțeles. După o viață de tras targa pe uscat venise, în sfârșit, și vremea lui. Putea, iată, să demonstreze că nu este chiar un nimeni. Și avea dreptate. Devenise un nimeni cu funcție. Ba chiar cu ditamai funcția. Una pentru care niciodată nu l-a recomandat nimic. Și ministru a fost prea mult pentru Ludovic, dar prim-ministru nu credem să-l fi văzut decât vreo ursitoare beată mangă, care și-a aruncat profeția la mișto și a uitat-o după cinci secunde. Poate chiar mai puțin.
Că Orban vrea în continuare să fie premier este, însă, de neexplicat.
Urmează, cel mai probabil, niște ani cumpliți, niște ani în care oamenii, cei mai mulți, de-abia vor avea putere să-și poarte de grijă lor și familiilor, acolo unde este cazul. În condițiiile astea, a-ți dori să porți grija a aproximativ 20 de milioane de români este semn de maximă dedicare, devotament, capacitate de sacrificiu. Oricine va reuși să conducă vreo țară, fie ea și România, în următorii patru ani va putea fi considerat un aproape erou. Să știi că vine o criză fără precedent, pentru care nimeninu are soluții, și să vrei morțiș să te bagi în mijlocul evenimentelor, asta da predispoziție la martiriu.
Dar oare contează mai mult ce-și dorește Ludovic Orban sau ce poate cu adevărat să facă Orban?
Căci Orban și-a dorit mereu, de când activează în politică, să parvină, să iasă în față, să se afirme. Să ocupe, dacă se poate, funcții cât mai înalte și cât mai bănoase. Nu-l recomandă pentru asta nici pregătirea și nici inteligența. Dar și pregătirea, și inteligența pălesc în fața unei ambiții greu de imaginat. Iar politica românească a făcut posibilă, în sfârșit, ascensiunea unui om complet lipsit de dotările necesare pentru a conduce o țară, mai ales în vremuri de criză cum sunt cele pe care tocmai le traversăm.
Klaus Iohannis vrea, de exemplu, să intre în cărțile de istorie. N-are altă miză, n-are vreun alt plan. Dar Orban, cu aerul său de om care urăște sincer cărțile, oare ce-și dorește? De ce se încăpățânează să stea moț în fruntea unuia dintre cele mai incompetente guverne pe care le-a avut România după 1989?
Istoria recentă ne demonstrează că nimeni aflat într-o funcție atât de expusă precum cea de premier nu poate fura atât de mult câtă vreme se află la putere încât să merite cu adevărat. Și, mai ales, nici nu poate spera că va rămâne neprins. Chiar dacă astăzi sistemul dă impresia că ar fi complet devotat PNL-ului și celor ce reprezintă acest partid, este suficient un procuror mai fâșneț și scăpat de sub supraveghere pentru ca un om ca Orban să ajungă subiect de dosare duse până la condamnare.
Și atunci, de ce riscă Orban totul, de ce ține cu dinții de o putere pe care nici n-o merită și pe care nici nu este capabil să o gestioneze? De ce vrea să devină, peste nu foarte mult timp, unul dintre cei mai urâți români, unul dintre cei mai înjurați, huliți și, de ce nu, fugăriți pe stradă de mulțimi înarmate cu furci și topoare? Răspunsul este simplu: ori este foarte-foarte prost, ori îi place. La ce mutră permanent acră are, partea cu plăcerea ar putea fi exclusă din start. (sursa)
