În politica românească (DAR NU NUMAI!), criza este regula. De trei decenii trăim din „urgențe” fiscale, „colapsuri” iminente, „amenințări” la adresa stabilității, care vin una după alta ca valurile mării. Și dacă te uiți atent, parcă niciodată nu e liniște.
De ce? Pentru că, fără crize, nu am avea cine să ne salveze.
„Salvatorii” nu apar pe teren stabil. Ei apar doar când cineva dă foc cortinei și strigă „arde tot!” Criza e scena, iar politicienii providențiali sunt actorii principali. Ei se hrănesc din panică, din ideea că „numai eu vă pot scoate din necaz.” Iar noi, ca public, jucăm rolul mulțimii speriate care aplaudă orice gest, doar să simțim că există cineva la cârmă.
Așa am ajuns să credem că taxele în plus sunt „reforme”, că austeritatea e „viziune”, că izolarea și refuzul dialogului sunt „fermă conduită”. Nu contează dacă rezultatele lipsesc — important e să pară că suntem în bătălie, și că „generalul” e acolo, singur, pe cal alb. Criza nu se rezolvă, doar se prelungește, ca să existe și mâine un motiv pentru care să-l aplaudăm pe cel care „luptă pentru noi.”
Fără crize, mulți dintre politicienii noștri n-ar avea nicio carieră.
Ce să mai fie ei, dacă nu pot poza în salvatori? Manageri competenți ai normalității? Lideri care construiesc echipe și instituții funcționale? Plictisitor. Normalitatea nu dă breaking news și nu strânge like-uri. În schimb, criza permanentă dă spectacol și creează eroi.
Problema este că spectacolul ăsta ne costă. Ne costă taxe, ne costă încredere, ne costă dezvoltare ratată. Și, mai ales, ne costă viitorul. Pentru că, în loc să construim o țară în care să nu mai fie nevoie de „salvatori”, noi fabricăm mereu câte o nouă „urgență” ca să-i mai dăm unui politician șansa de a poza în Mesia.
Dacă vrem să scăpăm de acest cerc vicios, trebuie să avem curajul să spunem lucrurilor pe nume: România nu are nevoie de încă o criză ca să inventăm un nou „salvator”. România are nevoie de instituții care funcționează, de echipe care livrează rezultate și de lideri care nu se hrănesc din panica noastră. Pentru că, la final, salvatorii nu ne salvează niciodată.
Ne salvează doar normalitatea.
