Doi… domni, de 73 și, respectiv, 79 de ani s-au întâlnit ieri pe un covor roșu în Alaska. Și cam atât. Nu s-au împărțit continente, nu s-au schimbat frontiere, nu s-au prăbușit alianțe. Dar presa occidentală a explodat. Unde ar fi trebuit să se vadă acești doi lideri, dacă nu pe un covor roșu? În baie, la o țigară, în spatele unui hangar? Absurditatea reacțiilor mediatice spune mai multe despre presă decât despre întâlnire.
Aceeași presă care, cu câteva zile înainte, țipa isteric despre o „Yalta 2”, o nouă împărțire a Europei, a omis cu grijă să precizeze că un asemenea scenariu ar fi presupus automat dizolvarea NATO și a Uniunii Europene.
Ori, chiar și cei mai radicali critici ai Washingtonului știu că așa ceva nu este posibil. Dar, în logica lor, dacă nu se întâmplă nimic, e un eșec; dacă se întâmplă ceva, e o catastrofă.
Ce ar fi preferat, de fapt, comentatorii din marile redacții? Să se anunțe oficial desființarea Ucrainei, doar ca să poată umple primele pagini cu titluri apocaliptice?
Mai grav, ipocrizia europeană atinge cote grotești. Uniunea Europeană a adoptat, de la invadarea (fără discuție, ilegală și neprovocată) Ucrainei, nu mai puțin de 18 pachete de sancțiuni împotriva Rusiei. Optsprezece!
Este, probabil, record mondial, dar nu este o dovadă de forță, ci una de (MARE) slăbiciune. Dacă Europa ar fi dorit cu adevărat să oprească agresiunea, ar fi impus un singur set de sancțiuni totale, clare, definitive, în primele săptămâni. Nu a vrut. A preferat să mimeze indignarea și să continue, pe ascuns sau pe față, afacerile cu Moscova. Să dea câte o palmă simbolică, dar să păstreze portofelul deschis. Asta se numește ipocrizie, nu strategie.
Este faimosul pragmatism occidental pe care România, cumva, REFUZĂ să îl învețe, și care, de exemplu, la câteva luni de la căderea Germaniei și a Japoniei, ambele vinovate de crime inimaginabile, și le făcea aliate în lupta foștilor tovarăși de luptă, sovieticii, și ei vinovați de crime inimaginabile, dar utili până atunci – mai ales împotriva germanilor…
Și atunci, apare întrebarea esențială: dacă Europa nu vrea ca Donald Trump să stea de vorbă cu Vladimir Putin, așa cum, ipotetic, n-ar fi vrut niciun lider democrat să stea de vorbă cu Hitler, atunci ce alternativă are? Să se plângă la televizor? Să posteze pe rețele sociale?
Sau să fie consecventă până la capăt și să facă ceea ce au făcut americanii și rușii în 1945: să-și mobilizeze armatele și să mărșăluiască până la Berlin (Moscova, în cazul de față!…), oprindu-se doar după ce au cucerit capitala?
Altfel, totul rămâne la nivel de spectacol mediatic. Europa face o coaliție a voințelor (nu a putințelor, a voințelor…), presa exersează indignarea, toată lumea joacă teatru, iar realitatea nu se schimbă. În timp ce Ucraina arde, iar Rusia continuă războiul, noi ne certăm pentru covorul roșu pe care doi bătrâni politicieni (unul, clar, criminal de război, iar al doilea, clar, controversat) au dat mâna sub privirile camerelor de filmat.
Întrebarea e simplă: vrem soluții reale, sau vrem doar spectacol pentru audiențe? Dacă vrem spectacol, atunci presa occidentală (și cea română) face treabă bună. Dacă vrem însă pace și securitate, atunci teatrul ipocriziei europene și isteria mediatică ar trebui să lase loc lucidității și acțiunii.
Europa trebuie să decidă: vrea să fie actor sau spectator? Dacă vrea să fie actor, atunci să joace serios, cu armele și cu curajul istoriei. Dacă preferă să rămână spectator, atunci să recunoască măcar adevărul și să nu mai aplaude ipocrizia propriilor lideri și isteria propriilor redacții care, dacă Trump respiră doar, spun că a greșit.
