Trăim una dintre cele mai mari răsturnări de paradigmă economică și geopolitică de după 1989. Globalizarea pe care am cunoscut-o – piețe deschise, capital care circulă liber, reguli internaționale stabile – se destramă sub ochii noștri. În locul ei se instalează o lume dură, protecționistă, în care guvernele nu mai joacă doar rolul de arbitri, ci intră direct în teren, dictând regulile și redistribuind avantajele. Mercantilismul modern, cândva o etichetă academică, a devenit strategia oficială a marilor puteri.
China o practică de ani buni, planificându-și cu răbdare ascensiunea tehnologică și industrială, întărindu-și în același timp poziția de superputere.
Statele Unite, sub actuala administrație, au ridicat protecționismul la rang de doctrină națională: tarife record, presiuni asupra instituțiilor internaționale, folosirea pieței interne și a puterii militare ca arme de negociere.
Când aceste două economii uriașe trag în aceeași direcție, fiecare pentru interesul propriu, țările care stau pe margine nu au nicio șansă să scape neatacate.
Este important de subliniat: nimic din această analiză nu sugerează că România ar trebui să se apropie politic sau economic de modelul autoritar și controlat al Chinei comuniste.
Nu despre imitarea Beijingului este vorba, ci despre învățarea lecției fundamentale a lumii de azi – aceea că, indiferent de regim, statele care își protejează interesele și își dezvoltă industriile strategice rezistă mai bine în competiția globală.
România poate și trebuie să facă acest lucru în deplin respect pentru valorile democratice și europene pe care le împărtășim.
Exemplele din ultimele decenii arată că un stat democratic poate folosi instrumente mercantiliste fără să alunece în autoritarism. Coreea de Sud și Finlanda au investit masiv în industrii strategice, protejându-le de concurența neloială, în timp ce Polonia, după 2004, a combinat accesul la piața europeană cu politici industriale proprii.
Lecția este clară: cine își cunoaște punctele forte și le apără consecvent câștigă teren în economia globală, chiar și fără resurse naturale uriașe.
România nu mai are luxul pasivității.
Două decenii am mizat pe integrarea în piețele occidentale și pe capitalul străin, crezând că asta ne garantează creștere și siguranță. Astăzi trebuie să ne întrebăm cât de rezistent este acest model într-o lume mai fragmentată, în care regulile jocului se schimbă peste noapte. Dependența de un singur pol economic – fie el SUA sau UE – ne face vulnerabili la șocuri externe pe care nu le controlăm și la decizii luate în capitale care nu au România în centrul agendei.
În logica mercantilismului global, statele își apără industriile, își securizează lanțurile de aprovizionare și își construiesc rezerve strategice.
România nu pornește de la zero. Avem resurse energetice proprii – gaze naturale, potențial eolian și hidro – care pot reduce dependența de importuri. Avem o poziție geografică unică, la granița estică a UE și pe culoarele de transport dintre Asia și Europa Centrală. Avem agricultură capabilă să producă mult peste nevoile interne, dacă este modernizată și integrată pe lanțuri valorice cu export cu valoare adăugată. Avem o forță de muncă calificată în IT, inginerie și industrii creative. Toate acestea sunt atuuri pe care, dacă nu le protejăm și valorificăm strategic, le vor exploata alții în locul nostru.
Dar România nu poate continua să fie doar o piață de desfacere docilă sau o platformă de producție low-cost pentru alții. Trebuie să identificăm industriile esențiale – energie, agricultură de înaltă valoare, tehnologii emergente, apărare – și să le protejăm prin politici inteligente, investiții țintite și alianțe strategice.
În acest context, România are nevoie de o agendă economică de apărare și dezvoltare clară. Aceasta ar trebui să includă:
– refacerea capacității industriale prin stimulente fiscale și investiții publice în sectoare cheie;
– parteneriate strategice cu state și companii care pot aduce tehnologie și know-how real, nu doar capital speculativ;
– protecție legislativă pentru infrastructura critică, resurse naturale și date strategice;
– diplomație economică activă, care să deschidă piețe noi pentru export și să reducă dependența de un singur bloc economic.
Dacă nu o facem noi, altcineva va decide ce producem, ce vindem și la ce preț – iar asta, să fie clar, nu în interesul nostru.
În același timp, capitalul global începe să caute alternative la concentrarea masivă pe activele americane. Este o fereastră de oportunitate pentru România, dar una care se poate închide rapid. Putem atrage investiții de calitate doar dacă oferim stabilitate instituțională, reguli fiscale predictibile, infrastructură serioasă și proiecte credibile. Promisiunile pur electorale nu vor convinge pe nimeni.
Mai este și lecția strategică: într-o lume în care dolarul nu mai este automat refugiu sigur, iar marile centre financiare pot genera volatilitate, cei care își diversifică relațiile comerciale și portofoliile valutare vor supraviețui mai bine.
România trebuie să își consolideze rezervele valutare, să reducă vulnerabilitatea la șocuri externe și să își extindă rețeaua de parteneri comerciali dincolo de Bruxelles și Washington – spre Asia, Orientul Mijlociu, Africa. DAR! Nu pentru a înlocui legăturile existente, ci pentru a nu depinde total de ele.
Lumea intră într-o eră de competiție brutală, în care fiecare stat își apără cu dinții avantajele și nu ezită să își împingă rivalii înapoi.
România are de ales: fie joacă inteligent, ca actor care își apără și își promovează interesul național, fie rămâne un pion pe tabla altora. Și știm prea bine ce se întâmplă cu pionii în jocurile mari – sunt sacrificați primii.
Încă nu este prea târziu. Dacă învățăm lecțiile momentului, ne putem ridica de la marginea tablei și ne putem așeza în centrul jocului. Asta cere voință politică, viziune economică și solidaritate națională în jurul unor obiective strategice clare. Lumea nu așteaptă pe nimeni – dar pe cei care acționează hotărât îi respectă.
