România pare să trăiască într-un paradox pe care prea puțini au curajul să-l enunțe clar: un cetățean străin, care nu a dorit să devină cetățean român, are șanse reale să ajungă președintele unui partid politic care își dorește să intre la guvernare. Este vorba despre Dominic Fritz, primarul Timișoarei și favorit în cursa pentru șefia USR.
Legea îi permite să fie primar – la fel cum un român stabilit în München poate fi ales primar acolo. Nu aici este dilema. Problema reală începe când partidul pe care ar putea să-l conducă vizează intrarea la guvernare, adică preluarea efectivă a puterii executive într-un stat în care el nu are nici dreptul de a fi ales parlamentar, nici pe acela de a candida la Președinție, și nici măcar de a vota la alegerile naționale.
Cum putem accepta ca președintele unui partid de guvernare să nu fie cetățean român? Ce ar însemna ca un guvern să fie influențat, poate chiar modelat, de cineva care nu are răspundere constituțională în fața cetățenilor acestui stat?
Nu este vorba despre naționalism, ci despre coerență democratică. A fi membru activ al comunității, a contribui, a lucra, a candida local – toate acestea sunt firești și binevenite într-o Europă deschisă.
Dar a conduce un partid care vrea să decidă politicile publice ale întregii țări fără a aparține, legal și constituțional, națiunii respective, este o contradicție profundă.
Și atunci apare întrebarea esențială: este normal? Sau este normal doar pentru unii?
Nu am uitat că, anul trecut, ni s-a spus că am avut alegeri anulate din cauza „ingerințelor străine”. Nu am uitat campaniile pline de suspiciuni, mesajele de alarmă privind influențele externe, apelurile la suveranitate, la apărarea democrației autohtone. Asta ni s-a spus când a convenit. Iar acum, ni se cere să credem că prezența unui ne-cetățean la vârful unui partid politic național este un semn de progres.
Ipocrizia nu poate ține loc de dreptate. Și nici nu poate înlocui luciditatea.
Nu e vorba despre omul Dominic Fritz, care poate fi apreciat sau criticat ca orice alt lider local, ci despre o regulă democratică elementară: cine vrea să conducă destinele României trebuie să aparțină, juridic și civic, acestui popor. Cine vrea putere într-o democrație trebuie să accepte și răspunderea constituțională care vine cu ea.
A accepta altfel înseamnă nu progres, ci disoluția logicii democratice.
