Libertatea de exprimare a fost, este și trebuie să rămână pilonul central al unei societăți libere și democratice. În cel mai simplu mod, această libertate înseamnă că într-o democrație fiecare individ trebuie să fie protejat pentru a avea dreptul de a-și comunica ideile și convingerile (politice, sociale, culturale sau religioase).
Gelu Duminică: Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, în Articolul 10, „Libertatea de exprimare”: „1. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept include libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau a comunica informaţii ori idei fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere (…)”
Pe de altă parte, adunarea publică/protestul este considerat de mai toți politologii esența statului democratic și de drept. Conform art.1 din Legea 60/1991, o adunare publică ,,poate însemna mitinguri, demonstrații, manifestații, (….) în cadrul cărora cetățenii își pot exprima liber opiniile politice, sociale sau de altă natură”. Constituția României prin articolul 39 – ,,Libertatea întrunirilor”, protejează acest drept clarificând că ele trebuie să se desfășoare în mod pașnic. ,,Mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri sunt libere și se pot desfășura numai în mod pașnic, fără niciun fel de arme”.
Că ne place sau nu ne place, ceea ce s-a întâmplat duminica trecută în București, este esența democrației. Și noi, cei ce spunem că suntem iubitori de democrație, ar trebuie să fim primii care să respectăm dreptul de a-ți exprima pașnic convingerile politice. Asta nu înseamnă că trebuie să fim de acord cu ceea ce ei susțin (și pentru asta sunt protejat de lege), însă democrația este bazată, printre alte, pe ideea pluralismului (de idei) și prezența dezbaterilor.
Am citit în ultimele două zile o serie de poziționări ale unor intelectuali care se auto-intitulează ”pro-europeni”, care analizează protestele de duminica trecută folosind epitete care au rolul a de induce o stare de inferioritate față de cei care au ieșit în stradă. Într-un fel sau altul, aceștia spun că cei care au protestat sunt niște ”golani” și niște ”analfabeți” (vezi etichetele folosite de domnul Bogdan Oprea în ultima sa postare publică) ale căror drepturi ar trebui să fie îngrădite/tratate cu dispreț. Nu contează că oamenii ăia au drepturi egale cu ale noastre (că doar sunt cetățeni, nu?), nu contează că tot ceea ce se întâmplă este protejat de lege, nu contează că oamenii ăia sunt cei de lângă noi alături de care vrem să trăim în pace! Nu contează nici măcar că România este și țara lor! Tot ceea ce contează este că ceea ce cer ei ”mă deranjează” și că eu, în lumina studiilor și statutului meu social, îi consider ”lepre”.
De vreo 2000 de ani, Platon ne spune că rolul liderului/intelectualului (filozofului, în versiunea originală) este să aducă lumina în peștera în care semenii lui trăiesc înlănțuiți în ignoranța cunoașterii limitate (vezi Mitul Peșterii). Și că mesajul trebuie oferit în așa fel încât cel care este vizat să poate analiza, reflecta și eventual ajusta opinia lui. Și aceste chestiuni nu pot fi obținute decât cel vizat se simte respectat.
Ce obținem prin aceste flegme intelectuale pe care le trimitem către cei care gândesc altfel decât noi? Nu cumva, în loc să unim, antagonizăm? În atare condiții, cu ce ne deosebim ”noi” de ”ei” și care este reperul de conduită pe care-l oferim ”nehotărâților”? Cu ce diferă ”România noastră” (a celor ce cred că sunt superiori pentru că sunt intelectuali) de ”România lor” (a celor ce cred că sunt superiori pentru că sunt ”suverniști”)?
E nevoie să susținem nevoia libertății de gândire care să conducă către o libertate de exprimare reală. Însă pentru a gândi, trebuie, ca prim pas, să te îndoiești de ceea ce crezi că știi. Pentru a te îndoi de ceea ce știi este obligatoriu ca cel care te provoacă să-ți câștige respectul.
Altfel, totul e în zadar! (sursa)
