„Am obținut pentru România o sumă impresionantă, 79,9 miliarde de euro“, a zis președintele Iohannis, și s-au găsit destui să se repeadă să-i pupe mîinile ca unui binefăcător.
Banii ăștia, dacă ar exista, ar însemna de zece ori datoria României din Epoca de Aur, pe care Ceaușescu a ținut morțiș s-o plătim trăind în frig, întuneric și răbdînd de foame. S-ar putea clădicu ei o mică Germanie de Est.
Numai că banii ăștia nu există. Klaus Iohannis a umflat cifrele de la Bruxelles exact așa cum umfla Nicolae Ceaușescu cifrele la hectar. Banii ăștia sînt o minciună în falș, ca să cităm și din alți președinți.
Cum au apărut cele 80 de miliarde? Păi, ele reprezintă suma între cele 46,4 miliarde alocate României din bugetul multianual al UE pe intervalul 2021-2027 și cele 33,5 miliarde alocate României din fondul UE de redresare.
Așa cum spune fostul comisar european Corina Crețu, România primise inițial cu cinci miliarde mai mult pentru politica de coeziune, dar după ce președintele Iohannis a negociat la Bruxelles „patru zile și patru nopți“, cele cinci miliarde s-au făcut nevăzute.
Ca să vină banii din bugetul multianual, România trebuie să contribuie cu 17 miliarde de euro la bugetul UE. Ar fi trebuit să contribuie doar cu 13 miliarde, dar, în aceleași patru zile și patru nopți de negociere, președintele Iohannis a reușit să piardăpatru miliarde. Cele 17 miliarde trebuie, așadar, scăzute.Rezultă că din cele 46,4 miliarde,repartizate de la bugetul multianual, România primește, de fapt, doar 29,6 miliarde. Cu 9 miliarde mai puțin decît ar fi primit fără cele patru zile și patru nopți de negociere prezidențială.
Cele 33,5 miliarde din fondul de redresare alocate României se împart așa: 16,8 miliarde granturi și 16,7 miliarde împrumuturi. Împrumuturile trebuie date înapoi, deci cele 16,7 miliarde trebuie scăzute din cele 33,5 miliarde. Rămîn 16,8 miliarde fonduri neramburabile. În total, adunînd și fondurile nerambursabile din bugetul multianual, obținem 46,4 miliarde de euro pe opt ani.
Banii ăștia sînt condiționați de criteriul statului de drept, de introducerea unor noi taxe naționale pentru finanțarea politicilor Green Deal și de construcția unor proiecte care trebuie să adune 55% vot politic și cel puțin 65% reprezentare în Consiliul European din totalul populației Europei.
Sînt vechile barierepuse României, care din 2007 și pînă în prezent nu a reușit niciodată să obțină, în medie, mai mult de 27% din fondurile alocate pe hîrtie. Ca și pînă acum, România nu va pupa bani de mari proiecte, dacă acele proiecte nu întorc bani prin companii europene preferate.
Așadar, o treime din cele 46,4 miliarde înseamnă 15,4 miliarde. Întinse pe opt ani, înseamnă 1,9 miliarde de euro pe an. Atît e orizontul real de fonduri europene nerambursabile, în cazul în care România își păstrează nivelul de absorbție, iar asta e o ipoteză care deja face parte din tradiție.
Ar mai fi de adăugat și refuzul Parlamentului European de a accepta acest buget, ceea ce înseamnă că ficțiunea celor 80 de miliarde crește, că Iohannis primește coarne de animal fantastic și pătrunde într-o lume a porcilor zburători, a plopilor care fac pere și a răchitelor cu micșunele.
Totuși, nu minciuna e cel mai mare slogan al incursiunii prezidențiale la Bruxelles, ci suficiența. Iohannis s-a dus de unul singur la o întîlnire care depășea cu mult limitele unui profesor de liceu înzestrat cu darul tăcerii. Erau în joc următorii zece ai ai României. Se aflau pe masă banii necesari refacerii economiei unei țări fără noroc, iar în jurul mesei așteptau jucători versați, trișori cu acte, escroci care țineau în mînecă popii și așii marelui capital politic supranațional.
Era o ocazie rară și periculoasă, cu care România s-a mai întîlnit doar la negocierea tratatelor de pace. Iar un fost inspector școlar a găsit nimerit să meargă de capul lui. Nu s-a consultat înainte cu Parlamentul, cu șefii partidelor politice, cu experți în politica externă sau cu foști premieri și foști președinți, care mai trecuseră prin acest cazino al rechinilor.
Președintele nostru, a cărui inteligență a preferat să se ferească de confruntarea cu Viorica Dăncilă, a mers la confruntarea cu absolvenții celor mai bune școli de perfidie și rapacitate singur, cu fălcile încleștate, îmbrățișîndu-se cu o geantă în care erau, judecînd după rezultate, un sendviș, o rățușcă și două ascuțitori.
Înainte să plece, Iohannis n-a prezentat o agendă, o listă de obiective, un buget-țintă, o strategie de negociere. N-a înștiințat pe nimeni – nici măcar propriul Guvern – ce are de gînd să facă. Dimpotrivă, a sfidat pe toată lumea și a ocupat degeaba locul României la o masă de poker ale cărui reguli nu le-a învățat niciodată. Așa cum arată presa internațională și documentele summit-ului, spre deosebire de Polonia, Ungaria, Slovenia, Cehia sau Slovacia, România n-a dus nici măcar o luptă în nume propriu ca să apere sau să obțină ceva.
preluare din catavencii.ro | autor: Doru Bușcu
