Zilele trecute, profitând de vremea frumoasă, un cititor a fost în pelerinaj la noua pistă pentru biciclete – de pe strada Mihai Eminescu, care a făcut recent anumite valuri în media dar și pe rețelele de socializare. Doar că ajuns acolo, surpriză: aceasta începe de nicăieri și se termină… nicăieri. Iată ce ne scrie cititorul nostru:
”Am fost să văd și eu minunea, pe jos, ca într-un fel de pelerinaj – și spune multe despre orașul nostru dacă o linie trasă cu creta pe asfalt, nou, e drept, ajunge să fie o știre. Dar am fost și m-am minunat! M-am minunat de cât de puțin ne trebuie nouă, la Oradea, ca să fim mulțumiți, ca să (ne) spunem că, uite, domne, se face!… Foarte puțin!
Minunea începe de nicăieri, mă rog, de la trecerea de pietoni de lângă cazionul de pe strada Republicii și continuă, timidă, îngustă și pe un singur sens, pe strada Mihai Eminescu – o altă realizare măreață, pentru că, nu-i așa, s-au asfaltat câteva sute de metri de stradă… Nu îmi dau seama câtă siguranță aduce creta de pe asfalt, dar e acolo, ca o promisiune, repede încălcată însă.
Pentru că, șoc! Pista de biciclete dispare. Brusc. Definitiv, chiar. Și nu într-un pasaj subteran ci de-a dreptul în neant. Ca și cum nu ar fi fost. Ca o existență efemeră, venită de nicăieri și a cărei unică rațiune de a exista va fi fost, probabil, dorința de a mai bifa ceva, de a mai da un comunicat de presă. Ca biciclist, pista creată de autoritățile locale îți ridică dileme, te pune în fața unor decizii grele, bazate pe aproape nicio informație. Ce faci cînd ajungi aici? Încotro se îndreptă viața ta? Și chiar nu sunt ironic de dragul ironiei, ci de tristețea ei.
Nu ai opțiuni reale și, oricum, nu ai opțiuni legale în acest punct! Treci strada, ilegal, sperând că, totuși, poate se va întâmpla ceva bun. Și se întâmplă. Dacă ai reușit să mergi mai departe, în pofida regulilor de circulație, vezi că pista reapare, din neant, așa cum a și început. Fără sens, fără cap și fără coadă.
Și iarăși o iei la drum, vorbim în zeci de metri, nu în kilometri (!), cu speranță, privind în spate, neînțelegând prea bine ce s-a întâmplat, cum de ai avut norocul de a putea continua și temător față de un viitor incert. Și ai dreptate să te temi. Pentru că, de data asta, chiar ai dat, după câteva zeci de secunde, de capăt!
De aici încolo toate opțiunile reale dispar. De aici minunea încetează și te izbește realitatea, adică puținul, adică lipsa de sens, adică banul cheltuit degeaba. O fi bine, Oradea? Chiar ne mulțumim cu orice?”
