Mihnea Rudoiu. Un fapt simplu: Armata României e alcătuită din români. O mie de fente stilistice nu ne vor aduce vreodată mai aproape de acest adevăr: acela că armata noastră e alcătuită integral din cetăţeni români.
Ea NU este a Marii Britanii, nici a Germaniei, nici a Camerunului: e a României. Pe ea o avem, cu ea defilăm. La parade şi în misiuni. În ţară şi afară. Cu tehnica pe care o avem. Cu militarii care o formează.
Pentru a-i descifra funcţionarea, nu-ţi trebuie o hartă întortocheată care să te conducă spre sufletul militarului: e suficient să te uiţi la orice român din jurul tău. Peste sufletul şi caracterul acelui român torni doze variabile de disciplină şi rigiditate cazonă. Nişte regulamente militare şi câţiva ani de pregătire specializată pe o anumită armă. Rezultatul este militarul român. Unii cred că şi-au găsit aici vocaţia, alţii, siguranţa zilei de mâine, alţii bâjbâie. Sunt femei şi bărbaţi. Absolvenţi de liceu şi instituţii militare şi, în acelaşi timp, civili ajunşi militari. Pe fiecare i-a împins zeci de motive în această direcţie. În timp, la fel ca restul românilor, ajung părinţi, fac rate pentru locuinţă şi maşină, caută să-şi petreacă concediile în Grecia, Turcia şi la bulgari şi să-şi asigure un trai decent. Salariul lor (contrar dezinformărilor constante din mass-media, care arată obsesiv spre veniturile din vârful – irelevant pentru ansamblu – al icebergului aparatului militar) e cel al unui român obişnuit. Unii renunţă pe parcurs la cariera militară şi se reorientează (de bine ce-i aştepta, jumătate din colegii mei de promoţie şi-au dat demisia la nici un an de la absolvire), alţii ajung dezamăgiţi de sistem, o parte se încăpăţânează să-l schimbe şi îmbunătăţească.
E ceea ce se întâmplă în orice sistem din România, fie că vorbim de educaţie, sănătate sau apărare.
Însă a devenit o modă astăzi, ce s-a accentuat de la izbucnirea războiului din Ucraina, să se ridiculizeze tot ce are legătură cu Armata României. La tot pasul dai peste inidivizi şi chiar grupuri ce caută o evadare din propria furie nevrotică găsind tare şi neajunsuri în tot ceea ce nu respectă înaltele lor standarde de profesionalism şi excelenţă. Le e ruşine cu Armata României, la fel cum le e ruşine cu România.
Cu vocea acordată la nelipsitul timbru omnisciento-lăutăresc, ei susţin sus şi tare că, în caz de război cu ruşii (marota noastră seculară), militarii se vor purta precum străbunicii la Turtucaia, care au dat bir cu fugiţii la cele dintâi ciocniri serioase cu austriecii şi germanii. Ei prognozează triumfalist că nu va rămâne picior de român în ţară, că toţi îşi vor lua tălpăşiţa. De asemenea, îţi explică cât de uşor era, în Primul Război Mondial, pentru elita de atunci să trimită ţăranul la moarte pentru „ţară” sub promisiunea că i se va da pământ şi cât de greu le va fi azi hienelor noastre politicianiste să-l prindă pe hipster în capcană cu un gen similar de momeli. Motivul e că astăzi nimic din ce se află în România nu mai aparţine românilor: pământul l-au cumpărat străinii, multinaţionalele şi corporaţiile au pus mâna pe economie şi industrie, băncile, majoritatea cu acţionariat tot străin, le jupoaie veniturile şi aşa precare, pe scurt, nimic nu le-a mai rămas. Niciun român, carevasăzică, nu mai e atât de tâmpit încât să moară gratis pentru a proteja uriaşele profituri ale unor companii din Austria, Franţa, SUA sau Suedia. Doar dacă, eventual, are creierul prăjit, atunci, da, va rămâne „de strajă la fruntaliile ţării” aşteptând, inconştient, să vină termobarica să-i prăjească şi restul corpului. Una peste alta, în ajunul unei eventuale mobilizări, apelurile coşcovite ale mai marilor neamului la sloganuri patriotarde vor atrage doar rânjete şi dispreţ.
Asemenea luări de poziţie (şi nu-s puţine) converg spre ideea generală că armata – soldaţi şi ofiţeri deopotrivă, plus „generalii de carton” îmbuibaţi cu doctorate opreaşcene şi pensii nesimţite – va rupe rândurile de cum vor orăcăi alarmele pe întinsul ţării. Iar populaţia, speriată, se va cărăbăni şi ea, lăsând în urmă un no man’s land, un teritoriu pustiu şi deprimant, ca în vremurile glorioase de odinioară, atât că nu va mai fi necesar să otrăvim fântânile şi să ne pârjolim recoltele, pentru că de asta se va ocupa cu meticulozitate însuşi inamicul. Care, bineînţeles, va intra la noi ca-n brânză. Armata rusă va putea bombarda liniştită oricâte case, spitale, şcoli, cartiere, fabrici, mall-uri, parcuri, centrale şi ce i-o mai trece ei prin scăfârlia lui Şoigu. Românului nu-i va păsa nici cât o ceapă degerată întrucât, neameliorându-şi zestrea genetică din 1916 încoace, Turtucaia Reloaded i se vă părea şi acum cea mai deşteaptă alegere. La urma urmei, ce i-ar putea promite guvernul ca să nu-şi ia picioarele la spinare? 50 de lei la pensie? Un voucher la Căciulata? Acces direct la call-center, fără o oră muzică de fundal, când sună la Enel pentru deranjamente? Abonament gratuit la Netflix pentru familiile nevoiaşe? Încă 20 de bănuţi subvenţie la benzină? O zi moca la Aqua Magic? 70% reducere la a doua pereche de pantofi comandată? Subiectele la BAC rezolvate? Transport şi montaj gratuit la mobila de bucătărie? Lapte şi miere reduse la Lidl?
Nu mai merge. Gata cu vrăjeala ieftină! Românul, pragmatic, îşi va lăsa agoniseala de-o viaţă şi, mintenaş, se va buluci spre graniţă. Va înfăşca într-o mână un geamantan, copiii şi consoarta, în alta, căţelul, economiile şi-un manual de limba rusă (just in case sau, mă rog, на всякий случай) şi p-aci ţi-e drumul, la rude în Spania şi Italia. Sau oriunde-o vedea cu ochii, numai să nu dea de ruznaci. Și se va întoarce când (haha, ce glumă bună!) NATO va fi eliberat teritoriul României. Adică niciodată.
Mulţi sunt convinşi că aşa se va întâmpla. Am remarcat oameni inteligenţi care, spun ei, refuzându-şi plăcerea sentimentalismului şi a reverenţelor de complezenţă în faţa unui popor pe care-l privesc nepărtinitor, admit ipoteza în cauză drept singura realitate posibilă. Profeţesc uzura morală a naţiunii şi nu-i dau o şansă în eventualitatea unui conflict. Mai trist, îi refuză până şi demnitatea. Pretind că un inamic de talia Rusiei o va îngenunchea cât ai bate din palme şi ea va accepta umilă, fără a ridica un deget, noua situaţie. Vechile idealuri s-au perimat, niciunul nu mai justifică sacrificiul suprem al românului. Căci, în ultimă instanţă, totul se reduce la narativ, la crearea unei poveşti plauzibile şi, la ora actuală, toate sunt prăfuite şi neconvingătoare.
Românul e obidit, românul e sărac, românul e înşelat, românul nu mai crede în baliverne. În afară de promoţii la tigăi.
Probabil, pentru câteva milioane, aşa va fi şi, dacă se va ajunge acolo, vor avea motivele lor să plece din ţară. Nu sunt eu în măsură să-i judec şi nimeni nu are dreptul să o facă.
Dar, totodată, îndrăznesc să cred, vor fi şi alţii care nu vor accepta să stea cu mâinile în sân doar pentru că cel ce atacă România e mult mai puternic. Vor exista şi români care nu vor suporta să privească detaşaţi sau resemnaţi, dincolo de gardul vecinilor, cum nişte străini vor intra nestingheriţi în casele lor şi vor arunca în aer grădiniţe, biserici, case şi vieţi omeneşti. Vor rămâne chiar dacă vor şti că nu vor avea nicio şansă, că vor fi „carne de tun” şi vor muri stupid, iar moartea lor nu va face nicio diferenţă. Chiar dacă, procedând astfel, nu vor demonstra nimănui nimic, în vreme ce oportuniştii de serviciu, care vor ţine capul la cutie, îl vor scoate numai pentru a profita, la momentul optim, de moartea lor neghioabă şi inutilă. Da, eu cred că vor fi şi din aceştia, care vor rămâne. Nu pentru că „eroism” şi „şasă cai frămoşi”, nu pentru că UE îi va băga în Schengen şi Musk va muta Starlink-ul deasupra Vârfului Caraiman, nici pentru că „p-aicea nu se trece” sau pentru a o lălăi pe Tik Tok cu o bravadă tip Kadîrov, nici pentru că ar fi urmaşii dacilor liberi & ai lui Mihai Viteazul şi cu atât mai puţin pentru că ar rezona la vreun discurs expirat împănat cu sloganuri imbecile.
Afirmaţiile de mai sus nu le leg de vreo nostalgie bolândă după legende ţesute artificial în jurul unui patriotism îngust. Optimismul meu patetic nu e corolarul defetismului patologic al celorlalţi. Nu consider că românul e mai breaz ca alte naţii. Nu consider, totuşi, nici că e mai puţin demn decât alte popoare. Românul, redus la individ, are aceleaşi calităţi şi defecte pe care le vezi pe cuprinsul întregului glob. Ca naţie, e acolo unde este. Atât s-a putut până acum.
Însă, când eşti pus în faţa unui eveniment tragic, alegerile pe care le faci sunt la fel. Pe scurt, cei ce vor rămâne, vor rămâne pentru că aşa vor simţi.
Printre aceştia, vor fi nenumăraţi oameni simpli. De fapt, cei mai mulţi. Oameni obişnuiţi, ca oricare dintre noi. Şi, alături, va fi Armata României. Cu toate lipsurile ei. Cu toate greşelile ei din trecut. Cu toate greşelile ei viitoare. Indiferent de deznodământ. Indiferent că îi va fi sau nu NATO alături.
Fiindcă aşa a fost dintotdeauna. Aşa va fi mereu. Şi altfel nu poate fi. (sursa)
