Într-o analiză amplă realizată pentru revista de specialitate Intelligence, SRI dezvăluie care sunt mecanismele ce creează rupturi, dezorientare şi capcane în relaţia cetăţean-stat, cu precădere în domeniul securităţii naţionale.
Vreme de vreo două milenii, umanitatea a fost caracterizată de expresia dramaturgului antic Plaut: Homo homini lupus est (Omul este lup pentru om). Iar materializarea acestei expresii rămâne vizibilă și în zilele noastre.
Organizarea lumii în state (cu diferite forme de guvernare) exprimă administrativ identitatea individuală la nivel colectiv. Cetățenii au creat instituții care să-i conducă, să-i apere și să-i ajute să evolueze. Democrația s-a născut ca manieră de reprezentare a cetățenilor, a societății prin intermediul unor instituții publice. Așa se face că nici un stat nu există prin sine, ci doar prin cetățenii lui. Căci, dincolo de forme și concepte, atât instituțiile statului, cât și societatea înseamnă oameni.
Tranziția către o societate democratică, devotată valorilor universale și libertăților individuale ale cetățeanului nu presupune doar modificarea unui cadru formal, ci și o schimbare profundă în plan uman, de-a lungul mai multor generații. În acest proces de transformare, în care educația joacă un rol fundamental, orice eroare aduce cu sine vulnerabilități care expun statul amenințărilor proliferate de lumea modernă, într-o ecuație globală complexă. Nevoia de securitate, cu care ne naștem instinctiv, este dezvoltată și adaptată permanent realităților cu care ne confruntăm. Educația de securitate nu se adresează unor noțiuni abstracte, ci unor oameni, ale căror puncte forte trebuie valorificate și ale căror vulnerabilități trebuie îndepărtate, notează radu-tudor.ro.
Individ, societate, stat
Sintetizând întreaga experiență documentaristică de la Antichitate și până la momentul său, “Principele” lui Niccolo Machiavelli a lăsat posterității fundamentul unei viziuni care a ajuns în timp să scindeze lumea politică de cea comună. După cum arăta istoricul literar Alexandru Balaci în prefața unei ediții în limba română a cărții lui Machiavelli (Editura Mondero, București, 1997, pag. VII), etica acțiunilor unui stat poate fi diferită de cea care guvernează acțiunile individului.
Decizia luată în beneficiul colectiv, care contribuie la bunăstarea statului, “își poate crea propria morală, propriul său univers etic”, iar “unica separație dintre bine și rău, dintre just și injust este rațiunea de stat”. Analizând opera florentinului, Balaci concluzionează că “solidaritatea indivizilor care compun un stat este acordată de conștiința lor politică și de ideea că fiecare individ, colaborând, asigură stabilitatea statului și propria sa dezvoltare”.
Trăim în prezent într-o societate așezată pe principiile democrației și libertății, ale apărării, respectării și promovării drepturilor, dar și îndatoririlor fundamentale ale individului. Dacă Puterea are menirea de a defini și operaționaliza interesul național, ceea ce îi conferă legitimitatea în acest demers este consfințit prin voința liber exprimată a cetățenilor. Într-o atare logică, în chip firesc, exercițiul democratic ar trebui să întrunească un consens de acțiune solid. Dar realitatea efectivă nu concordă mereu. Plasarea interesului național în condescendența celui personal afectează încrederea populației în principalele instituții ale statului.
Cultura și educația de securitate
Educația de securitate înseamnă implementarea și diseminarea corectă în toate mediile a principiilor și modalităților de acțiune sau inacțiune în scopul prezervării securității. Atât eforturile de asigurare a securității, cât și cele educaționale sunt procese continue, neîntrerupte și interdependente. Devenind sistemice, ele ajung să concureze la ceea ce un fost secretar general al NATO, lordul George Robertson, a numit cultura de securitate. Aceasta nu este doar o expresie a unui curriculum educațional, ci o punte comună de viziune și acțiune între statele lumii în măsura în care, în prezent, nicio țară nu se mai poate apăra singură în fața amenințărilor, a pericolelor atipice și asimetrice.
În tot acest demers, locul și rolul SRI înțeles ca garant al securității naționale implică și dimensiunea educațională proiectată atât spre exterior, cât și, din rațiuni ce țin de eficientizare, prin norme proprii, specifice, spre interior, spre sine însuși.
Ruptura de un tip de societate și rodajul într-un altul generează dezorientare și creează astfel stări angoasante, naște capcane periculoase și riscă să bulverseze valorile în baza căruia stă constituit însuși interesul național. Astfel, importanța educației pentru atingerea culturi de securitate eficiente devine covârșitoare. Căci, în acest sens, pentru noi, speranța nu vine din trecut, iar, pentru a o regăsi în viitor, într-un mod consolidat, ea trebuie sădită încă din prezent, acum.
Continuarea pe radu-tudor.ro
