29 mai 1453 este data la care, oficial, Constantinopolul, orașul construit pe ruinele anticei Byzantion, între 324 și 330, inaugurat la 11 mai 330 de către împăratul Constantin cel Mare, a căzut sub loviturile otomanilor conduși de către Mehmed al II-lea Fatih (1444-1446; 1451-1481). Dar oare cum s-a ajuns aici?
29 mai 1453 – preliminariile unui dezatru
29 mai 1453, căderea Constantinopolului este epilogul unei agonii a Imperiului Bizantin. În Balcani, apăruseră statul sârb, statul bulgar, la nord de Dunăre erau Principatele Române, Dobrogea bizantină fusese o vreme la Țara Românească, apoi din 1417, a ajuns sub otomani. Imperiul Bizantin însemna în 1453, Constantinopolul și câteva orașe care aveau drept unică rută de comunicare, marea și atât. Ultimul dintre ele, Trapezunt (Trebizonda), Trabzonul de azi din Turcia, va cădea câțiva ani mai târziu, în 1461.
Anul 1453 este anul în care, în Apusul Europei, se încheia Războiul de 100 de ani (1337-1453). Papalitatea de la Roma și Patriarhia de la Constantinopol realizaseră schisma religioasă în 1054 și de atunci, erau în rivalitate. Conciliul de la Ferrara (1431-1449) nu a rezolvat chestiunile dogmatic-politice sensibile, astfel că, la Constantinopol ajunsese tot mai populară butada „decât tiara papală, mai bine turbanul turcesc”! Mai circulă o legendă că unul din ultimii împărați bizantini ar fi dorit să ofere tronul imperial contra unei rente în Franța și a unui castel în această țară. Deși Franța era devastată de Războiul de 100 de ani, nobilii francezi au spus sec „nu merită tronul Bizanțului un castel în Franța!”
Otomanii cuceriseră rând pe rând așezările de la Marea Neagră fie că vorbim de cele bizantine sau ale republicilor italiene. Avansul spre Constantinopol al osmanlîilor (otomanilor) era încet dar sigur. Nici „focul grecesc” nu-i mai speria, dar nici nu se prea mai înghesuiau nici bărbații Bizanțului să moară pentru capitala lor. Așa se face că una din ultimele „conscripții” pentru lupta finală număra sub 5000 bărbați bizantini, voluntari, cu tot cu împăratul Constantin XI Dragases, ultimul Porfirogenet. Genovezii ajutau cu doar 700 soldați, dar erau și genovezi contestatari ai deciziei care vor prefera să îi ajute pe otomani. Turcii puseseră piciorul în Europa în Peninsula Gallipoli, cam cu un secol înaintea căderii Constantinopolului.
29 mai 1453 – radiografia dezastrului
Bizanțul sau Constnatinopolul avea un atuu. Golful Cornul de Aur îl proteja de pe mare, intrarea în Golful Cornului de Aur era barată. Otomanii atacau zidurile dinspre uscat, dar zidurile protejau bine și suplineau lipsa luptătorilor din spatele zidurilor, adică a bizantinilor. Și totuși, Mehmed II Fatih a avut două inițiative. Una a fost să apeleze la artilerie. Cu ajutorul unui brașovean, Orban, otomanii au turnat tunuri de mare calibru și mare precizie. Orban mersese prima dată la împăraul bizantin, dar acesta nu i-a putut oferi nici materialele nici banii ceruți de armurierul brașovean. Turcii, în schimb i-au oferit și materia primă și banii. Invenția lui Orban, el însuși mort la asediul final, a fost unul din atuurile otomanilor în cucerirea Constantinopolului.
Al doilea atuu care a dus la succesul din 29 mai 1453, a fost o stratagemă otomană. Practic, Cornul de Aur proteja dintr-o latură Golful și Golful proteja portul Bizanțului. Dar, otomanii au calculat și au realizat că dacă ar muta pe cale de lemn câteva corăbii în Golful Cornul de Aur, transportându-le peste limba de uscat numită Cornul de Aur, ar forța bizantinii să împuțineze numărul de apărători la ziduri.
Bizantinii au încercat și o stratagemă, să incendieze flota turcă din zona Galata, dar genovezii care trebuiau să îi ajute au dezvăluit otomanilor planul bizantin. În plus, i-au ajutat și să treacă nu mai puțin de 82 corăbii otomane peste Cornul de Aur. Așadar, pătrunderea corăbiilor otomane în interiorul Golfului a pecetluit soarta Constantinopolului care a fost deschis prăzii. Legenda spune că, în Sfânta Sofia, sângele trecea de gleznele cailor otomanilor. Împăratul a căzut și el în luptă, desfigurat, fiind recunoscut după încălțările purpurii cu însemnele imperiale.
Moștenirea Bizanțului. Cum a ajuns capitala otomană vreme de secole să aibă tot nume grecesc?
Dacă Rusia țaristă și-a asumat sarcina restaurării Bizanțului, pe filieră ortodoxă, Nicolae Iorga spunea că Principatele Române au fost „Bizanț după Bizanț”, o dată pentru că domnitorii de la Suceava, ulterior Iași și Tîrgoviște, ulterior București pretindeau că aveau sorginte bizantină fizică nu doar cultural-religios-ideologică, a doua oară prin aplicarea tradiției politice de la Constantinopol, ca mod de organizare, sistem juridic etc.
Turcii nu au dorit să mai păstreze denumirea greacă pentru orașul cucerit, devenit capitala lor de acum. Dar, paradoxal, numele Istanbul (Stambul cum îi spuneau românii, ori Țarigrad, în mediile slave) avea origini grecești. Turcii care coborau dinspre vechiul oraș către spațiul politico-social otoman, spuneau că vin „is tin bolin”, adică „din oraș” în traducere din greacă. De la „is tin bolin”, numele noului oraș a devenit Istanbul. De aici, începe o altă poveste…. (evz.ro)
