Patrick Andre De Hillerin: Cât timp oameni din primării, voluntarii, cei din ISU și frontieră s-au ocupat de refugiați, soluțiile s-au completat și dezvoltat. Acum însă apar banii mulți și „specialiștii” în cheltuit fondurile europene dau ocol.
La începutul războiului din Ucraina, în vămile românești de pe granița comună era cam haos. Un haos entuziast, plin de bune intenții, dar haos. Și, totuși, celor care au părăsit Ucraina alungați de invazia rusească nu le-a lipsit nimic din ceea ce am putea numi necesarul imediat. Nici mâncarea, nici produsele de igienă personală, nici medicamentele, mijloacele de transport sau cazarea.
Toate, puse la dispoziție de către populația civilă a României și de către administrații locale care au reacționat, în cele mai multe cazuri, foarte prompt și din ce în ce mai eficient.
ISU, însă, a lipsit în primele zile. Pe 24, 25 și 26 februarie, specialiștii în situații de urgență ai statului român nu erau implicați decât în mică măsură în operațiunea de gestionare a valului de refugiați. Această lipsă de reacție a fost cauzată și de faptul că președintele României a convocat Consiliul Suprem de Apărare a Țării de-abia pentru a cincea zi de la începerea ostilităților în Ucraina, în principal pentru a discuta modul în care va fi gestionată această criză umanitară. Dar despre refugiați, președintele a vorbit prea puțin atunci când ne-a prezentat concluziile întrunirii.
A considerat că este mult mai important să ne anunțe că vor crește cheltuielile militare ale României de la 2% la 2,5% din PIB. Nu știu cât de relevant era în acel moment nivelul cheltuielilor pentru înarmare, câtă vreme, de fapt, noi suntem complet descoperiți tocmai în zonele unde am făcut cele mai costisitoare achiziții.
Adică am dat banii, dar n-am primit armamentul. Ca să înțelegem situația în care ne aflăm, putem să aruncăm un ochi peste graniță: bani pentru armată s-ar putea să fi făcut rost și ucrainenii, dar asta nu-i ajută cu nimic acum, dacă lanțul de aprovizionare nu funcționează. În definitiv, este un război, nu o petrecere cu manele. Contează cine are armament funcțional, nu cine azvârle cu mai multe bancnote.
ISU a revenit
Spre lauda sistemelor românești de gestionare a crizei, acestea funcționează bine în acest moment. Este prima dată după foarte multă vreme când putem spune, fără a exagera, că angajații statului acționează așa cum ne-am aștepta de la ei.
Deși părea că a pierdut startul și că poate pierde controlul, ISU a recuperat și gestionează bine situația în punctele de trecere a frontierei dintre Ucraina și România. Și nu doar ISU se mișcă bine. Poliția de Frontieră, Vama, Poliția și Jandarmeria au intrat atât de rapid într-o rutină a eficienței de parcă asta ar face de zeci de ani: să gestioneze valuri masive de refugiați.
Cei care intră în România nu sunt făcuți să aștepte inutil, s-au găsit soluții pentru aproape orice problemă, iar soluțiile cele mai bune au devenit normă. Din păcate, în Ucraina, lucrurile nu merg la fel de ușor, de parcă birocrația ucraineană ar lupta din răsputeri să nu-și lase cetățenii să părăsească țara.
În acest moment, am impresia că aceia care gestionează situația de la frontieră și situația refugiaților în general ar putea să facă față și atunci când lucrurile s-ar înrăutăți. Nu fără inestimabilul ajutor al voluntarilor, care este vital, dar ar putea rezista și la încercări mai grele.
Și, atunci, văzând că statul și voluntarii pot funcționa atât de bine împreună, că angajații statului pot da dovadă de competență și eficiență, nu poți să nu te întrebi de ce a funcționat totul atât de prost în pandemie, încât președintele a ajuns să vorbească despre „statul eșuat”.
Diferența față de pandemie
Păi, în primul rând, pandemia a fost gestionată, de la bun început, politic. Cei care s-au grăbit să ia frâiele în mâini de la bun început n-au fost nici bine pregătiți, nici lucizi, nici cunoscători ai domeniului și nici măcar, de multe ori, bine intenționați. Au fost politicienii.
În această criză a refugiaților, însă, politicienii s-au ținut sau au fost ținuți la distanță. Ceea ce a fost cel mai bun lucru posibil. Dar s-a terminat.
Klaus Iohannis s-a ținut departe de problemă mai bine de o săptămână. Ar fi putut merge în una dintre vămile românești greu încercate încă din primele zile. N-a făcut-o, pentru că prea era totul neorganizat. S-a dus, însă, de-abia după o săptămână și ceva de război. Iar descinderea n-a fost deloc una glorioasă.
Politrucii locali care au decis să pună placaj peste noroi, ca nu cumva să sufere vătămări condurii prezidențiali, au transformat vizita lui Klaus Iohannis într-un moment ridicol.
Să te proțăpești pe platforma de osb ca să nu-ți murdărești pantofiorii lucitori atunci când te adresezi unor oameni care au pierdut totul, asta da inadecvare.
Problema și mai mare, însă, este că politicienii au început să simtă miros de profit. Câtă vreme s-a mers pe donații de la populație, n-a existat interes real în lumea politică. Dar acum vin banii. Din momentul în care premierul Ciucă a anunțat sumele care vor fi alocate pentru fiecare refugiat (din bani europeni), niște ochi lacomi au început să lucească și niște mâini hrăpărețe să se frece între ele a profit.
Găștile transpartinice întrevăd oportunitățile, încredințările directe către firmele de casă, achizițiile publice la prețuri mult supraevaluate, o continuare pentru ei firească a tunurilor date în pandemie…
Voluntarii și miile de donatori anonimi au făcut până acum mult mai mult decât se aștepta cineva de la ei, dovedind o empatie ieșită din comun. Angajații statului au făcut ceea ce trebuiau să facă, pentru prima dată în mulți ani. Ar fi păcat să lăsăm lăcomia și goana după voturi să strice ceva ce funcționează. Dacă s-ar putea ridica rapid niște garduri, ar trebui să o facem. Nu ca să respingem refugiații, ci ca să ținem departe hienele politice și hoitarii care-și numără deja arginții.
Citeşte întreaga ştire: Statul eșuat a ieșit din amorțire. Felicitări oamenilor de la stat pentru cum au gestionat criza refugiaților! Care este riscul?
