Când toată lumea este în flăcări din cauza războiului comercial declanşat de Donald Trump, este greu să scrii despre altceva.
Cristian Hostiuc: În 2022, Peter Zeihan, unul dintre cei mai în vogă analişti geopolitici americani, a susţinut în cartea “The end of the world is just the beginning: mapping the collapse of globalisation” că anul 2019 a fost vârful globalizării, vârful acestui model care a condus lumea economică, politică şi socială în ultimii 50 de ani.
Şi România a fost beneficiara acestui model economic după căderea comunismului, acest model susţinând creşterea PIB-ului de la 30 de miliarde de dolari în momentul prăbuşirii comunismului la 350 de miliarde de euro acum, cu un salariu mediu net care a depăşit 1.100 de euro, cu un comerţ exterior – exporturi plus importuri – de zece ori mai mare decât în cel mai bun an al perioadei comuniste.
1. Modelul globalizării susţinut de americani începând cu anii ‘70 nu a fost numai un model economic şi financiar, ci a fost un model politic, social, cultural, juridic. A fost un model de deschidere a ţărilor şi a pieţelor, de intrare a investiţiilor străine directe, de creştere a activităţii economice, de creştere a salariilor, de creştere a puterii de cumpărare, de creştere a vânzărilor de produse şi servicii de către americani, de către europeni, de către chinezi etc.
Dacă din punct de vedere industrial americanii ar putea spune că au pierdut, cel puţin aşa susţin Donald Trump şi adepţii lui, pentru că America a pierdut clasa industrială, manufacturială, de producţie pe care au câştigat-o alţii, din punct de vedere financiar şi tehnologic americanii au fost şi sunt câştigători neţi. Americanii au reuşit să-şi exporte dolarul peste tot în lume, la fel şi serviciile de tehnologie care au schimbat lumea începând cu anii ’80. Niciun calculator din lume nu este fără Windows de la Microsoft, de exemplu.
2. Dezindustrializarea Americii din cauza globalizării se datorează unui alt model american, de data asta financiar: democratizarea pieţelor de capital. Începând cu anii ’80, odată cu venirea companiilor de tehnologie americane pe Bursă în căutare de capital – Microsoft, Oracle, Apple, IBM etc. -, tot mai multe companii americane au decis să se deschidă către publicul larg, către piaţa de retail, către americanii de rând, către propriii salariaţi. Dar acest lucru a dus la schimbarea raporturilor de putere în cadrul companiilor. Acţionarii majoritari şi-au redus deţinerile, care au fost preluate de alţi investitori, iar puterea efectivă, executivă,a fost preluată de către manageri, de către CEO, CFO, COO, CMO, CIO etc.
Prin democratizarea accesului la companii prin listarea lor pe Bursă, modelul de remunerare a managerilor s-a schimbat fundamental pentru că cea mai mare parte a salariului, adică 90% dintr-un pachet salarial, a fost legată de evoluţia acţiunilor companiei pe care o conduceau. Pur şi simplu ei şi-au dat pachete de acţiuni în funcţie de evoluţia acţiunilor. În aceste condiţii, având acest model în faţă, directorii au făcut tot pentru a livra rezultatele cerute de pieţele financiare, astfel încât să crească valoarea acţiunilor companiei şi, implicit, valoarea pachetului lor salarial.
Prin deschiderea lumii şi a pieţelor s-au dus cu produsele şi serviciile companiei peste tot, schimbând modelul de producţie spre ţările unde era mai ieftin de produs. Când te costă să produci o pereche de blugi în America 30 de dolari, dar în China 3 dolari, bineînţeles că directorii americani au luat decizia să producă în China, Vietnam etc. Pe baza acestei dezindustrializări din America, managerii au reuşit să obţină profituri mai mari producând în altă parte, ceea ce s-a văzut în preţul acţiunilor companiei.
Timp de 50 de ani, managerii companiilor americane au căutat peste tot în lume ţări unde să producă mai ieftin şi chiar mai bine decât în America, pentru că nu există o altă modalitate de obţinere a unor profituri mai mari şi bineînţeles de creştere a valorii companiilor.
Pe directorii americani, pe ceilalţi acţionari – fonduri de investiţii, fonduri de pensii – prea puţin îi interesează de dezindustrializarea Americii, de soarta muncitorului american din producţie etc. Pentru ei totul a fost doar o expansiune continuă, obţinerea unui cost de producţie cât mai scăzut şi vânzarea în întreaga lume a produselor şi serviciilor, dar la preţul american. Cel mai bun exemplu este Apple, care îşi produce telefoanele la Foxconn cu un preţ sub 100 de dolari, dar care ulterior vinde produsul în întreaga lume la un preţ de 1.000 de dolari. Diferenţa dintre 100 şi 1.000 de dolari înseamnă research & development pentru brevete, invenţii, idei, produse şi servicii, marketing şi marja de profit. Poate nu ştiţi, dar Apple operează cu o marjă de profit de peste 50%.
Deficitul comercial pe care îl are Statele Unite cu întreaga lume – cifrat la 1.200 de miliarde de dolari anul trecut – are la bază şi acest model de democratizare a pieţelor de capital şi ascensiunea directorilor executivi – CEO, CFO etc. – a căror performanţă ţine de evoluţia acţiunilor companiei pe care o conduc, nu de durerea închiderii unei fabrici din Michigan şi producţia produsului respectiv în altă parte.
3. Evoluţia cursului valutar al dolarului: în spatele acestor deficite comerciale pe care le are Statele Unite (din 1.200 de miliarde de dolari, 620 de miliarde sunt cu cinci ţări din Asia – China, Japonia, Coreea de Sud, Taiwan, Vietnam) se află şi evoluţia cursurilor valutare ale dolarului cu monedele ţărilor respective.
Donald Trump a spus că America este tratată “unfair” pentru că aceste ţări îşi ţin artificial cursurile valutare la un nivel mai scăzut. Adică la surplusul comercial pe care îl are China cu America – 295 de miliarde de dolari în 2024 şi 418 de miliarde de dolari în 2018, cel mai bun an pentru chinezi – , moneda Chinei, yuanul, ar fi trebuit să se aprecieze faţă de dolar, nu să stea de decenii întregi între 7-8 yuani pentru un dolar.
Americanii îi acuză pe chinezi că ţin artificial yuanul la un nivel mai scăzut pentru a-şi menţine competitivitatea produselor. Spre exemplu, dacă yuanul s-ar aprecia de la 7,27 youani pentru un dolar acum la 4 yuani pentru un dolar, produsele şi serviciile produse în China şi exportate în lume ar deveni mai puţin competitive atunci când banii s-ar întoarce în China. Dar chinezii îşi ţin deliberat yuanul la un nivel valutar mai scăzut faţă de dolar, ceea ce face ca produsele chinezeşti să fie mai competitive din punct de vedere al preţului faţă de produsele americane, de exemplu. Iar americanii vor să forţeze acum aprecierea yuanului pentru ca produsul produs în America să aibă o şansă să se bată cu produsul realizat în China. Aprecierea yuanului faţă de dolar ar însemna şi o creştere a puterii de cumpărare a chinezilor, care ar permite achiziţia de către chinezi a mai multor produse şi servicii americane mai mari în dolari.
Ca să dau un exemplu european, Germania este principala beneficiară a introducerii monedei euro, pentru că prin eliminarea monedelor naţionale pur şi simplu s-a eliminat instrumentul de depreciere a unei monede naţionale ca şi formă de protecţie împotriva intrării pe piaţă a produselor germane, pe de o parte, iar pe de altă parte s-a redus puterea produselor ţării respective de a ieşi în afară pe alte pieţe. De aceea Germania este una dintre ţările care au cel mai mare surplus comercial din lume, după China. Şi totul din jocul cursului valutar.
Spre exemplu, grecii, italienii, spaniolii nu-şi mai pot proteja propriile produse şi servicii în faţa altora prin jocul cursului valutar, pentru că nu mai au monedă proprie, pe care nu o mai pot deprecia, aşa cum s-a întâmplat până în anii 2000, când s-a introdus moneda euro.
În România toată lumea îşi pune problema de ce cursul valutar leu/euro a rămas atât de stabil de cinci ani încoace în ciuda tuturor crizelor, deficitelor comerciale etc. La câtă valută a intrat în România în ultimii cinci ani, din toate sursele, oficiale şi neoficiale, România a plătit şi deficitele comerciale, iar BNR chiar s-a majorat rezerva valutară cu 12 miliarde de euro. Dacă Mugur Isărescu ar fi lăsat cursul liber, euro nu ar fi fost 5,5-6 lei, cum ar crede lumea, ci mai degrabă 4 lei, la câtă valută a intrat în ţară.
Deci, până la urmă, războiul comercial declanşat de Trump are în subsidiar, sau mai degrabă chiar în prim-plan, problema cursurilor valutare: americanii vor ca rivalii/inamicii lor chinezi să-şi aprecieze youanul pentru ca produsele chinezeşti să mai piardă din competitivitate, chinezii vor să aibă salarii mai mari în dolari ca să cumpere produse mai multe.
Ca să continui exemplul cu România, stabilitatea cursului valutar leu/euro, pe fondul creşterii salariilor în lei, a dus la o putere de cumpărare mai mare a românilor în euro, ceea ce a dus la creşterea importurilor, creşterea excursiilor în afară, achiziţia mai multor bunuri şi servicii externe.
Nimeni nu ştie unde va duce acest război comercial declanşat de Trump, dar se pare că acest model al globalizării care a condus lumea din toate punctele de vedere – economic, financiar, politic, social, cultural – se schimbă.
Întrebarea este: Noi, România, guvernul, oricine are putere politică, economiştii, cu ce model venim?
Dacă modelul globalizării ne-a adus până aici, la un PIB de 350 de miliarde de euro pe an, la un salariu mediu net de 1.100 de euro, următorul model economic, politic, social unde ne va duce? Mai sus, sau mai jos?
Dacă americanii se retrag nu numai din punct de vedere al securităţii, dacă războiul comercial va rupe alianţele şi status quo-ul, cine va prelua golul lăsat?
Are România, atât la nivelul capitalului privat cât şi la nivelul capitalului de stat, banii şi capacitatea administrativă şi leadershipul de a veni cu un al model, bineînţeles şi cu banii aferenţi?
Dacă lumea se schimbă iar modelul european – UE, Bruxelles, fondurile europene – începe să fie contestat şi el, ce se pune în loc?
Probabil că lumea capitalistă trăia prea bine şi nu ştia. Şi s-ar putea să fie nevoie ca această bogăţie, în special din Europa, să se mai şteargă. (ZF.ro)
