Într-o democrație matură, partidele nu guvernează doar pentru că pot, ci și pentru că trebuie. Dar, uneori, trebuie să nu guverneze, chiar dacă pot.
Este exact cazul PSD în acest moment-cheie pentru România.
După alegeri tensionate și o reconfigurare aproape simbolică a dreptei, avem, în sfârșit, șansa de a vedea o guvernare de dreapta în toată splendoarea ei: USR, PNL, UDMR – o construcție ideologică omogenă, coerentă măcar pe hârtie…
Iar în frunte, un președinte de dreapta, Nicușor Dan, USR, care are șansa istorică de a arăta dacă e doar o persoană cu bune intenții sau un lider politic veritabil.
În acest context, PSD nu are ce căuta la guvernare!
Intrarea într-o (NOUĂ!) coaliție hibridă ar compromite iremediabil orice urmă de identitate politică rămasă. PSD trebuie să stea în opoziție. Conștient, activ, dar responsabil.
Și totuși, România are nevoie de stabilitate.
Și, ironic sau nu, această dreaptă care s-a vrut autosuficientă nu poate construi o majoritate fără „ciuma roșie”. Așa că PSD va avea un rol. Nu decorativ, ci esențial: garantul stabilității parlamentare.
Un sprijin negociat, punctual, pe proiecte mari: buget, reforme administrative, investiții strategice, DAR fără să intre în Guvern, fără să-și asume o direcție pe care nu o poate controla și care nu-i aparține.
Poate fi o lecție de democrație matură. Poate că partidul va înțelege că nu e cazul să își bage coada în fiecare guvernare, că e capabil să susțină o conducere de dreapta fără să participe din interior.
Nu ar fi o premieră pentru România, nici pentru PSD, dar ar fi o oportunitate pentru dreapta să guverneze asumat, fără alibiuri și fără să mai dea vina pe PSD când lucrurile merg prost.
Sau, desigur, să își asume eventualele reușite.
Voturile PSD din Parlament nu vor mai conta atunci, dar c’est la vie.
