De la 19.000 km de România, Sabina Antoniu, o româncă plecată cu familia de aproape un deceniu din țară, în Noua Zeelandă, unde și-a deschis un restaurant, scrie despre dorul de țară. „E mirajul locului părăsit, care întotdeauna îți apare în imagini perfecte”, mărturisește Sabina Antoniu, și asta chiar dacă veștile pe care le citește din România sau mărturiile prietenilor de aici nu au un ton deloc optimist.
„Zilele trecute, filmul Colectiv a fost lansat în cinematografele din Noua Zeelandă. Luni seară, singura seară în care nu lucrăm, am fost să îl vedem.
Înainte de a merge, i-am mărturisit unui amic din România că încerc să îmi fac curaj… M-a încurajat el, glumind: «E bun, vă ajută să nu vă fie dor»…
Adevărul este că dorul crește, într-un fel, odată cu distanța, cu cât ești mai departe de România, cu atât îți este mai dor. Noi suntem, practic, la capătul pământului, mai departe nu este decât Antarctica, deci sunt aproape 19.000 de kilometri de dor…
Ciudat probabil, dar dorul nu are legătură cu faptele, nu dispare citind dimineața știrile din România și gândindu-te, a nu știu câta oară, «este de netrăit acolo»… nu pare influențat decât de distanță.
Nu îți este dor numai de familie și prieteni, nu te seacă nostalgia amintindu-ți doar de locuri sau de mâncare, de clădiri, de mirosul florilor de primăvară sau de pisica părinților, pe care altfel nici n-o observai… uneori îți lipsesc lucrurile care acolo îți făceau rău și de care îți doreai să scapi.
Îți lipsește traficul infernal, ba chiar te enervează ăsta așezat de aici, te apasă liniștea nefirească și aproape că-ți dorești să îi mai auzi pe vecinii de la bloc certându-se, confunzi mașina de tuns iarba pornită duminica la prima oră cu bormașina acelorași vecini de la bloc (efectul e același, credeți-mă), îți dorești să deschizi televizorul și în loc de Sky News să apară postul ăla la care nu te puteai uita niciodată, te întrebi nostalgic dacă la Otopeni parcarea este încă cu jetoane, închizi ochii și îți dorești să fii acolo și să te enervezi brusc că ai zece valize și nu găsești niciun cărucior în tot terminalul internațional…
E, într-un fel, mirajul locului părăsit care întotdeauna îți apare în imagini perfecte.
Săptămâna trecută, a venit la cină la noi la restaurant o familie cu doi copii.
Nu sunt dintre «regulars» (clienții obișnuiți – n.r. ), nu i-am mai văzut. Îi întreb dacă vor ceva de băut. Copiii vor cola, doamna comandă un vin, iar domnul cere o bere și adaugă arătând ceva cu degetul în meniul de băuturi: «Și o palincă!». Eu ezit, avem palincă în meniu dintotdeauna, dar nu-mi amintesc să fi comandat vreodată cineva. În timp ce mă duc spre bucătărie să-l întreb pe Sergiu dacă avem palincă (sau am băut-o noi 😉) mă gândesc: «Hm, ciudat, clientul e clar localnic, nu e român! De unde naiba știe de palincă?!». Sergiu găsește palinca și merge să o servească, întrebând direct: «Sunteți români?». Doamna zâmbește și spune în română: «Da, eu! Sunt din Râmnicu Vâlcea. Soțul e de aici».
Ca de fiecare dată când avem clienți români sau kiwileni care ne-au vizitat țara, brusc munca la restaurant devine bucurie și plăcere la un loc, uităm de griji și de oboseală (uneori și de ceilalți clienți) și ne întindem la vorbă.
«Cum și când ați ajuns aici, cu ce vă ocupați, ce ați vizitat în România» etc. Sergiu preia întotdeauna lead-ul discuției și vorbește despre România de parcă ar fi raiul pe pământ, uneori scoate albumele românești de pe raft și le arată clienților, alteori le scrie pe o bucățică de hârtie ce ar trebui să viziteze sau să facă data viitoare când mai ajung acolo sau le arată harta țării pe telefon.
Scenariul se repetă și acum. Domnul este, la rândul său, foarte încântat de România, cea mai bună mâncare ever a găsit-o la soacră, la Râmnicu Vâlcea, cea mai bună băutură, cele mai frumoase orașe și peisaje, copiii au nume românești etc. «Când se termină nebunia asta, ne mutăm în România! Eu acolo vreau să îmbătrânesc! Nu înțeleg ce de pleacă lumea de acolo!», adaugă el înainte să ne despărțim.
Sâmbătă seara terminăm foarte târziu munca, trece de miezul nopții si compania de pază observă că nu am pus alarma. Conform protocolului, sună. La telefon, Stuart, care se prezintă politicos, cere parola.
Sergiu se prezintă la rândul lui, spune parola, adăugând că terminăm imediat curățenia și închidem. Stuart mulțumește și înainte să închidă, întreabă ezitant: «Ce naționalitate ești?».
Sergiu rămâne ușor surprins:
– De ce mă întrebi?
– Am observat numele patronilor, Sergiu și Sabina, par a fi nume românești, nu? răspunde Stuart.
– Daaaa, suntem români! exclamă Sergiu super încântat și pare că toată oboseala de peste zi dispare în fracțiunea aceea de secundă.
– De unde știi că sunt nume românești?
– Aaa, păi soția e româncă, Adela! Am fost de multe ori în România, este o țară extraordinară! Eu nu înțeleg de ce plecați toți de acolo!
Când ajung acasă, o amică cu care nu mai fusesem de mult în contact îmi trimisese un mesaj din care simt disperarea: «Sabina, ce șanse avem să emigrăm în Noua Zeelandă?».
Adevărul este că dorul nu se vindecă, ajungi să faci pace cu el și să-l lași să te însoțească peste tot. Și îți dorești să nu te întrebe nimeni niciodată: «Totuși, de ce pleacă atât de mulți români din România?»”.
*Sabina Antoniu a lucrat în presa din România, la Realitatea TV. În 2012 s-a mutat în Noua Zeelandă, unde are astăzi un business mic de familie. Textul a apărut inițial pe pagina de Facebook a acesteia.
Citeşte întreaga ştire: „Nu înțeleg de ce plecați toți din România”. O confesiune din Noua Zeelandă, de la capătul Pământului
