Nici să fi înviat Spiru Haret nu s-ar fi discutat atît de mult despre școală. Coronavirusul a trezit-o un pic la realitate. A pălmuit-o, cît să clipească mirată, și a instalat-o la terapie intensivă, unde Klaus Iohannis, Monica Anisie și ceilalți doctori în zădărnicie se căznesc să-i curme suferința.
Azi se vorbește despre școală ca despre un cult reînviat al morților. Societatea e străfulgerată de importanța educației, după ce treizeci de ani a zăcut în confortul dezalfabetizării – un cuvînt care nu există, dar care domină țara de două generații. Chiar dacă doare, chiar dacă parastasul urmează să-și piardă veselia, trebuie spus că școala noastră postcomunistă a fost o prăpastie a tineretului, săpată pe fundul prăpastiei românești.
După industrializarea materiilor inutile în anii Epocii de Aur, care dădea producții mari la hectar, educația românească a încăput pe mîinile unor proxeneți politici și a pășit în democrație așa cum pășesc virginele din Vaslui în porumb, încadrate de zece voinici. La Ministerul Educației au venit, rînd pe rînd, loaze și politruci, care au făcut praf și pulbere bruma de organizare a școlii comuniste. În fruntea țării, a partidelor, a guvernelor au venit oameni care își combinaseră studiile cu favorul PCR, cu turnătoria sau cu repetenția.
Agentul educațional COVID-19 deschide azi o dezbatere importantă. A fost nevoie să moară oameni, vorba președintelui Iohannis, ca această dezbatere să existe. România a căzut în clasamentele educației la un nivel neatins nici în secolul fanariot. O permanentă degradare, începută în anii ’90 și continuată pînă azi, a transformat copiii României în rebuturi statistice și două generații de părinți în oameni disperați.
Profesorul meu de fizică de la Politehnica din București, unul dintre fondatorii microscopiei electronice, îmi spunea, nu demult, că la examenele de fizică din anul doi, la facultățile electrice (fosta elită a IPB), e nevoit să dea probleme de clasa a XI-a de liceu, fiindcă altfel ar pica aproape toți studenții. În anii democrației, nivelul pedagogic, științific și academic al Politehnicii s-a prăbușit pur și simplu, studenții buni și-au luat zborul, iar profesorii de odinioară au lăsat ștafeta unor tineri lipsiți de elan. Știința ingineriei e vegheată, însă, de o biserică mare și lată, răsărită în campusul universitar, lîngă Rectorat, unde studenții cu restanțe și profesorii cu ambiții politice pot cere ajutorul forțelor cerești.
Destinul tragic al Politehnicii din București e legat de Ecaterina Andronescu, rector și, alternativ, președintă a Senatului UPB, șaisprezece ani bătuți pe muchie. Doamna Andronescu a fost, din 1997, neîntrerupt, lider PSD, și a mai fost, între 2002 și 2019, de patru ori ministru la Educație, așa că a putut lovi învățămîntul și din poziția de manager, și din aia de politician. Să nu uităm ceea ce nu trebuie uitat și trebuie să i se pună la socoteală: haosul manualelor alternative, desființarea școlilor de arte și meserii, jonglarea cu subiectele de la Bac, așa încît să poată raporta creșterea promovabilității.
Acest exemplu arată rădăcina răului: dependența bolnavă a școlii de politic, fenomen care a marcat toate guvernările, fără să poată fi contracarat de autonomia școlară, de meritocrație și de finanțarea educației printr-un program garantat de Constituție, independent de partide.
Azi, școala strigă, în sfîrșit. Are febră, părinți inflamați, tușește din toți bunicii, și-a pierdut gustul pentru minciuna oficială. Cît despre miros, a început, în sfîrșit, să-i pută ceea ce era de mult putrezit. Farsa montată ani la rînd de o clasă politică lacomă, coruptă și incompetentă atrage deja un nor de muște.
Niciodată școala nu va avea un moment mai bun. Acum, cînd copiii sînt trimiși la ore fără protecție, cînd lipsa tabletelor, a măștilor, a banilor pentru profesori și pentru părinți arată clar nivelul de prostie și dezinteres al Guvernului, cînd perspectiva bolii și a morții începe să zguduie conștiințele, societatea poate, în sfîrșit, să se dezmeticească.
Educația nu e necesară doar pentru dezvoltarea organică a națiunii și atît. Educația e, înainte de petrol, cocaină și traficul de arme, cel mai profitabil domeniu de activitate al statelor. Educația nu poate fi făcută cu oameni proști, nici măcar cu oameni mediocri. Nu poate fi făcută prin politică de partid, ci doar prin politică de stat. Educația nu e democratică, nu e solidară și nici egalitaristă. E ierarhică, competitivă, meritocratică, excepționalistă. Așa că trebuie făcută de sus în jos, nu de jos în sus.
Excepționalismul universitar, construit pe programe de import, prin licențierea marilor modele universitare occidentale – așa cum au făcut statele de succes din Asia și cîteva state europene postcomuniste –, poate stabili imediat sensul și scopurile locale ale învățămîntului românesc. Universitatea trage după ea întregul învățămînt liceal, secundar și primar, fiindcă arată un premiu cert la capătul strădaniei. O catedră Cambridge la Cluj, un MIT mic la București, cîteva cursuri sub licență Harvard la Iași pot fi începutul a ceva ce ar deveni noul boom universitar din Europa de Est. Emulația în corpul profesorilor, păstrarea studenților excepționali în țară, posibilitatea ca elevii supradotați să studieze ca în Marea Britanie stînd la Craiova sau la Galați – toate aceste lucruri pot deveni noua gravitație a învățămîntului românesc.
Multe idei, multe propuneri și multe programe inteligente zac în sertarele guvernelor. Au fost rejectate ani la rînd de miniștri, prim-miniștri și președinți inepți. Poate că acum, sub presiunea morții și a bolii, societatea va avea forța să rupă tăcerea sinucigașă în care se complace și să ia cu asalt problema școlii românești. Educația e singurul pariu pe care îl mai poate cîștiga România. Iar cîștigul ar acoperi toate celelalte pierderi.
preluare din catavencii.ro / autor – Doru Bușcu
