România se plictisește repede. De orice. Căci România are puterea de concentrare a unui copil suferind temporar de ADHD. Oricât de importantă ar fi tema de care se agață la un momentdat, România nu rezistă prea mult aplecată asupra subiectului. Se agită o vreme sau se lasă agitată, se umflă în pene, nu vorbește decât despre asta, dimineața, la prânz și seara. După care, brusc, din senin, subiectul dispare, deși problema nu a fost nici pe departe rezolvată. Dar ea, România, s-a plictisit, e epuizată, nu mai are chef de discuții pe tema respectivă. Pentru că nu mai vrea ea, uite-așa.
Cu România nu poți purta o discuție mai îndelungată, așadar, pentru că îi scade, pe neașteptate, capacitatea de a se concentra. Undeva, în zare, un ciob reflectă razele soarelui, iar României îi fug ochii și mințile înspre acel loc. Oare ceeste acolo? Oare ce lucește atât de frumos? Tii, ce soare, ce peisaje, ce frumos e afară…
Degeaba strigi după ea, degeaba îi spui că nu ți-a ascultat argumentele, degeaba… Deși aparent prezentă, România e de multă vreme în altă parte. Cu gândul, mai ales, căci cu fapta n-a prea fost niciodată, pe nicăieri.
România are principii. Câteodată. Alteori are nevoi primare, simple, imediate. Cum ar fi o autostradă, o cale ferată, un spital. Principiile n-o țin prea mult. Apar pe nepusă masă, iau pe toată lumea prin surprindere, iar atunci când nu mai este nevoie de ele, dispar de parcă nici n-ar fi fost. Nevoile, însă, rămân, mereu și mereu aceleași. Pentru că de rezolvarea lor nu se ocupă, cu adevărat, nimeni.
De prea multă vreme, totul nu este decât un joc de oglinzi, un mare spectacol presărat până la refuz cu efecte speciale.
România a fost patria Justiției absolute, a anticorupției binecuvântate, a luptei cu hoții, penalii și bandiții din sferele înalte ale societății. A fost, dar o scurtă perioadă. După care, de vreun an, ca și cum subiectul nici n-ar fi existat, Justiția nu mai există. Nu mai există pentru România, ca temă majoră, dar aproape că nu mai există în general.
S-au înmulțit din nou actele de corupție, abuzurile sunt în floare, se fură, se minte, se înșeală și nu se respectă legea, dar României nu-i mai pasă. Important e că fură, mint și înșeală ai noștri, ăia buni, oamenii domnului președinte. Așa da, așa se poate, așa e voie. În tribunale aproape că nu mai ai dreptul la apărare în fața oamenilor care slujesc Puterea. Sau pe care, de fapt, Puterea îi slujește. Poliția, Jandarmeria fac ceea ce au făcut mereu: urmează docile tendințele. Dacă se ordonă abuz, abuz să fie. Imnuri și urlete prin megafoanele mașinilor de Poliție, amenzi date aiurea, doar pentru că se poate, descinderi supradimensionate, pentru a impresiona, pentru a da frumos la cameră.
România s-a plictisit să mai vorbească despre Justiție, despre anticorupție, despre cinste. În definitiv, nici ea nu știe ce o apucase. S-a resemnat. Sau nu s-a resemnat, doar și-a zis că acum poate profita și ea, ce naiba.
România s-a plictisit și de adevăr. Nu de acum, nu de azi sau de ieri. Pare că adevărul n-a preocupat-o prea tare niciodată în ultimele două decenii. Dar în ultima vreme chiar nu mai contează. România este capabilă să-și găsească propriul adevăr, chit că e unul imaginar, paralel cu realitatea, paralel cu adevărul însuși.
Dacă României îi este bine, dacă ea se simte bine așa, ignorantă și ignorată, mințită și mincinoasă la rându-i, afundată în superficialitate și judecăți pripite, sumare, poate că ar fi bine s-o lăsăm așa. Nu? Dacă o iubim, să n-o mai tulburăm, să n-o forțăm să gândească, să nu încercăm s-o scoatem din mlaștina asta de ură în care s-a afundat și în care se bălăcește cu nespusă plăcere.
România trebuie sau nu salvată? Trebuie trecută strada cu forța, trebuie să i se deschidă ochii împotriva voinței ei? Ne, e un program prea vast. N-are nimeni timp să salveze România de ea însăși, deși poate ar fi necesar. Deocamdată să ne concentrăm pe ceea ce este esențial. Dar ce este cu adevărat esențial?
Stați liniștiți, ne va spune președintele țării, al României înseși, la un moment dat. Dacă va mai avea cui să spună, dacă nu va vorbi doar în fața alegătorilor din cimitire. Cele ale pandemiei și ale foametei principiale ce va veni. Căci va veni. (sursa)
preluare din catavencii.ro autor: Patrick Andre De Hillerin
