Jean Valjean a furat o pâine. Era flămând, disperat, și sistemul nu i-a lăsat altă opțiune. Pentru el, legea n-a avut nici milă, nici nuanță. A plătit cu ani de ocnă. A fost stigmatizat, urmărit, suspectat toată viața. Și asta doar pentru că a ales să nu moară de foame.
Gelu Duminică: În România, avem sute de Valjeani. Oameni care au comis o infracțiune din foame, din rușine, din disperare. Sau pentru a supraviețui, la modul propriu. Ispășesc pedepse de ani de zile pentru că au furat o găină, niște flori, o conservă. Fapte minore, dar etichetele puse de sistem și de societate le-au distrus viețile.
Pentru noi sunt doar niște hoți. Toți ai lui sunt condamnați la stigmatizare. Sunt excluși. Pentru ei, nu există înțelegere, nu există circumstanțe. Legea penală (și cea morală) e rece. Justiția e surdă și oarbă. Și opinia publică e nemiloasă.
Dar când un om cu bani recunoaște că a dat mită timp de 8 ani, dintr-o poziție de putere și confort, ne grăbim să-l înțelegem. Să-l aplaudăm. Să-i lăudăm că a avut „ curaj să recunoască”. Îi găsim motive, scuze, justificări. Brusc, fapta lui nu mai e infracțiune. E o reacție la sistem. E un sacrificiu. E chiar un gest de protejare a comunității.
Și atunci nu am cum să nu mă întreb: de ce un om flămând e un criminal, iar un milionar devine un erou? De ce Jean Valjean, românul simplu și sărac de lângă noi, care fură o pâine pentru copilul lui, e aruncat într-o celulă și uitat, iar celălalt e transformat în eroul care ne ține discursuri despre moralitate?
Pentru mine, dublul standard nu e doar nedrept. E murdar. Ne arată că nu suntem o societate care crede în principii, ci una care le negociază.
Le reinterpretăm după cine e persoana în cauză. După cum se îmbracă, cum vorbește, ce relații are. Și în funcție de ”a cui e”! (sursa)
