catavencii.ro: Klaus Iohannis intră în ultimul an de mandat din ce în ce mai inspirat de parcursul politic al lui Traian Băsescu. După ce, nouă ani, i-a fost PNL-ului tătuc inflexibil, marele mut pare să rejoace, în reinterpretarea lui, sceneta despărțirii bosumflate. Urmașii Brătienilor, care se trag, de fapt, din reptilienii pedeliști, au un déjà-vu. Practic, ei retrăiesc momentul acela în care, bosumflat, președintele țării se instala la perdeluță și făcea, întristat, din mânuță, rostind cu aproape lacrimi în ochi: „Adio, PNL, adio PNL!“.
Numai că Traian Băsescu avea motive întemeiate: partidul tocmai trădase persoana pe care el o iubea mai mult decât lumina ochiului, alegându-l președinte pe Blaga, în dauna favoritei blonde. Klaus Iohannis nu se află chiar în aceeași situație. În primul rând pentru că preasupușii liberali nu i-au trădat nici o favorită, în al doilea rând pentru că președintele nu a arătat foarte clar care dintre cele șase case ar fi cea favorită, în al treilea rând pentru că nici care dintre case este considerată blondă nu ne-a spus președintele.
Și totuși, fără trădări și dezamăgiri provocate de partid, Iohannis nu își mai iubește politrucii. Pur și simplu i-a abandonat istoriei, să se descurce.
Spre deosebire de Băsescu, însă, Iohannis nu-și face un partid nou, ci se aruncă, cât este el de mult, în brațele unui partid deja existent, pe care nu demult îl ura declarativ exact așa cum ura drujba lui Attila Verestoy pădurile din Harghita și Covasna: cu patimă, cu zgomot, până la intenția declarată de desființare definitivă.
Ce i-au făcut, totuși, peneliștii ca să merite așa ceva? Cu ce i-au greșit președintelui de acesta a devenit colaboratorul principal al PE-SE-DE?
Păi, pur și simplu, nu performează. Nici ajutați de Servicii, nici împinși de la spate de forțarea Constituției și de mișcările de masă spontan organizate, peneliștii nu au fost și nu sunt în stare să-i ofere marelui om un guvern al lui, pe care să se poată baza pe termen lung. Iar acum, la aproape 65 de ani, vârsta legală de pensionare în România, Klaus Iohannis de parteneri pe termen lung are nevoie, căci maiestate. Maiestate de văzut în lumea asta, iar pensia de fost șef de stat, deși generoasă, nu i-ar permite să le vadă decât dacă ar zbura cu low-cost-ul și s-ar caza pe la airbnb-uri. Ceea ce, să recunoaștem, nu prea cadrează cu imaginea de mare călător planetar, abonat la cele mai luxoase avioane private ale vremii, la care lucrează de atâția ani președintele nostru.
Pentru a-și păstra statutul și bugetul destinat călătoriilor inutile, Klaus Iohannis are nevoie de un partid care să-i ofere pe tavă o funcție europeană sau internațională adecvată. Or, un astfel de partid nu poate fi decât cel care va da prim-ministrul după 2024. Cu scoruri de 18-19%, poate și mai mici în viitorul apropiat, PNL poate visa orice, numai că va mai da țării încă un tăntălău precum Orban, Cîțu sau Ciucă nu. Adică ei pot visa, dar visul va rămâne doar o altă frustrare umedă închisă în birourile PNL-ului din Modrogan.
Așa că, gândind strategic – poate pentru prima oară în cei zece ani de mandat ai săi –, Klaus Iohannis s-a șters la botic de urmele liberei exprimări prin intermediul plăcuțelor made in Suedia și a bătut palma cu foștii dușmani, făcându-le poftele, promulgându-le legile și punându-și foștii protejați să înghită. În sec, uneori, cu clăbuci în cele mai multe ocazii.
Așa că asta e, mai marcăm o reorientare ideologică ce ne amintește, dacă mai era nevoie, că în politică, ca și în muie, e important de care parte a ei de afli, dacă vrei să mai poți respira pe gură. (sursa)
