Confruntat cu perspectiva unei zile caniculare ce ne-ar fi ținut din nou prizonieri în casă și în fața unui maraton de „Patrula cățelușilor”, i-am făcut puștiului meu de patru ani o propunere de nerefuzat: o aventură cu tricicleta în Grădina Zoologică pentru a hrăni iepurașii și porcușorii de Guineea, preferații lui – scrie orădeanul Flavius Bunoiu în Republica.ro.
Stăm aproape de Grădina Zoologică din Oradea, aceasta fiind de fapt un fost parc englezesc donat orașului în 1804 de către contele Rhedey Lajos, fost locotenent în armata habsburgică. Parcul are alei largi, este umbrit în mare parte de copaci seculari și se întinde acum pe aproape opt hectare, un loc ideal ca să te ascunzi de zăpușeala unei zile de vară pentru câteva ore. Am luat kit-ul tăticului care habar n-are să aibă grijă de un copil (așa cum ar spune orice soție) și ne-am pregătit de drum. Nimic nu părea să prevestească dezastrul.
Nici bine n-am făcut câțiva metri din fața casei că ne-am și blocat în fața unui magazin non-stop. Parcat pe trotuar, la nici 40 de centimetri de ușa magazinului, un cetățean își aștepta soția să iasă de la cumpărături, cu motorul pornit și vorbind la telefon. A fost nevoie să-i ciocănesc în capotă ca să-i atrag atenția și să-l fac să dea în spate ca să putem trece.
Câțiva metri mai încolo, o cucoană roșcovană îmbrăcată într-un halat de casă stătea de vorbă cu o vecină în poartă. Printre picioarele ei a țâșnit spre noi un ciobănesc german, fără botniță și fără lesă, care a început să ne latre și să ne mârâie dezvelindu-și colții amenințător. Copilul a înghețat și a dat în plâns, eu m-am pus instinctiv între câine și copil și am strigat la cucoană să bage câinele în curte. În loc de asta, ea s-a apucat să-mi explice că nu mușcă, că e blând, că doar latră. Cred că de la al doilea răcnet încolo am început să devin mai convingător iar cele două vecine au prins câinele de blană și au început să-l târască înapoi în curte.
Două intersecții mai departe am dat peste un alt obstacol: în plin proces de construcție o hidoșenie de clădire din beton cu cadre de oțel care deja strivea prin inoportunitate și dimensiune căsuțele din vecinătate. În mijlocul trotuarului, dar și pe spațiul verde, câteva tone de pietriș basculat neglijent pe care muncitorii îl încărcau la lopată în roabe. N-am avut ce face decât să coborâm pe drum, printre mașini, cu ochii cât cepele, ca să putem merge mai departe.
La ultima trecere de pietoni de lângă Zoo a trebuit să mai dăm o probă de îndemânare ca să traversăm tranșeele săpate de compania de apă. Am traversat cu chiu cu vai o trecere improvizată din niște foi de tablă. Tot „șantierul” era semnalizat cu câteva țepușe din fier-beton înfipte strategic în asfalt și cu bandă colorată din plastic.
Am răsuflat ușurat când am intrat în clădirea de la Zoo și ne-am pus la coadă, după alte familii de turiști. Singura persoană fără mască, vânzătoarea de bilete. Nici n-am apucat să mă așez bine că vânzătoarea ne-a săgetat cu privirea și, peste capul celor din fața noastră, ne-a strigat în gura mare, cât să-i facă pe toți să se întoarcă și să se uite cu dezgust la „infractori”: „N-aveți voie cu bicicleta”. Știu ce-o să spuneți în mintea voastră: „nu creeeed, n-are cum”. Așa mi-am zis și eu și am rămas la coadă. Am ajuns la casă și am cerut o explicație. „Nu e voie cu bicicleta, scrie acolo pe perete”, mi-a repetat vânzătoarea. La asemenea argument n-am avut altceva de zis decât că putea să scrie acolo și că „Nelu loves Mărioara” și i-am cerut vânzătoarei să îmi spună în baza cărei legi e stabilită această interdicție absurdă. N-a știut. Atunci i-am cerut să-mi dea un regulament de acces al Grădinii. După câteva icnituri de enervare mi-a aruncat niște dosare prăfuite pe un colț de masă. Erau tot felul de hotărâri ale Consiliului Local cu privire la funcționare, prețuri pentru masa verde furajeră, organigrame, PSI. Nimic despre triciclete. I-am spus vânzătoarei să cheme pe cineva care să mă lămurească dacă ea nu știe iar în acte n-am găsit nimic. S-a dus într-o cămăruță să sune pe cineva: „e unu’ aci, face scandal că vrea cu bicicleta înăuntru”. „Doamnă dragă, repet, nu e bicicletă, nu sunt un adult idiot cu Mountain Bike, nu vreau să fac slalom prin grădină. E o bicicletă de copii, cu roți ajutătoare, nu punem pe nimeni în pericol, nu distrugem nimic”, am încercat eu să îi explic, fără șanse de reușită.
A apărut într-un final și domnul care trebuia să știe de ce nu e voie cu tricicleta la Zoo. Și el tot fără mască. „Păi, uitați-vă, scrie acolo pe perete!”. Am început să râd: „domnule, aveți un fix aici cu peretele, hai să facem abstracție de perete. Unde scrie că n-am voie și de ce?” Domnul a părut încurcat, nu știa nici el de unde să apuce această speță dificilă. În momentul acela, a apărut din nou vânzătoarea. Cu un document îngălbenit, la propriu, din anul 2013, anul finalizării lucrărilor. Tot o hotărâre a CL în care mi-a indicat un pasaj: „accesul este interzis cu autovehicule și alte mijloace de locomoție similare”.
N-am cuvinte să vă ilustrez rânjetul care s-a întins instant pe fața celor doi, acea satisfacție a funcționarului care te-a dovedit pe tine, cetățeanul turbulent care nu vrea să înțeleagă ce scrie pe perete. Mi-am spus că n-am cu cine continua discuția, am mulțumit și am făcut cale întoarsă. Am verificat apoi alte Grădini Zoologice din Europa: accesul copiilor cu biciclete/triciclete – cu sau fără pedale – cu roți mai mici de 30 de centimetri, este permis (vezi, de exemplu, Grădina Zoologică din Viena).
Imagine document cu pericolul iminent pe cale să se dezlănțuie, amenințând integritatea structurala stabilimentului public renovat cu 7 milioane de euro.
Aceasta nu este însă o postare despre un om care s-a enervat că nu a fost lăsat cu copilul la Zoo. Este despre felul în care diferite administrații publice locale au ajuns să croiască și să dezvolte o relație defectuoasă cu propriii cetățeni și despre felul în care orașul ajunge treptat să fie un loc inospitalier și pe alocuri chiar dăunător pentru cetățeni. Pe de-o parte avem „aleșii” care practică o urbanizare lipsită de viziune, o rețeta păguboasă folosită și de vestici acum 30 de ani și abandonată între timp. Calitatea vieții după ureche. Sau după interese. Pe de altă parte, avem o masă aproape amorfă de beneficiari/cetățeni care aplaudă, nu votează, se complac în această situație, nu contestă, nu pun întrebări și, mai ales, nu solicită ceva mai mult sau mai bine. De mai bine de treizeci de ani lucrăm la „infrastructură”, regina oricărui buget de investiții, sute de milioane de euro turnate exclusiv în beton și asfalt. Urmărim obsesiv visul omului născut în noroi și care vrea mașină iar dacă, Doamne ferește, este nevoit să umble, atunci musai să calce pe beton și pentru care orice copac nu înseamnă aer și sănătate, ci metru cub de lemn de foc sau cel mult cherestea pentru cofraje. Nu zic să nu facem. Să facem dar, din când în când, să ne mai oprim și să ne întrebăm de ce facem, pentru cine facem și, mai ales, pentru ce facem.
Ca o ultima ironie și absurditate ce vine în completarea celor de mai sus, vă prezint o ultima fotografie. La noi în „sat”, Consiliul Local a stabilit că bicicliștii sunt un pericol pentru cetățeni și au interzis circulația acestora în zona centrală a orașului, pe câteva străzi. Așa că „oamenii legii” vânează și amendează contravenienții bicicliști patrulând aceste străzi cu… Loganul cu girofar. Recent, într-o seară, au dărâmat un stâlp de iluminat public cu mașina și au fugit de la locul faptei.
sursa: Flavius Bunoiu / Republica.ro
