Marius-George Cojocaru: După „dezamăgirea” de miercuri, 16 februarie 2022, când multe trusturi media au preluat și transmis știrea (neconfirmată oficial!) că Federația Rusă va ataca Ucraina, iar opinia publică aștepta asta cu sufletul la gură, joi, 17 februarie, a apărut una nouă: duminică, 20 februarie.
Fake news-ul se manifestă în această perioadă în toată splendoarea, iar de pe buzele tuturor (analiști, pseudo analiști, politicieni, oameni obișnuiți) sunt eliberate obsesiv cuvintele „război” și „Ucraina”. Se construiesc scenarii, analize și toți încearcă să pătrundă în mintea lui Vladimir Vladimirovici pentru a explica următoarea mutare a Federației Ruse.
Media din România nu face excepție, zugrăvind drama unei țări care urmează să fie târâtă într-un război al cărui final poate fi oricare. Majoritatea formatorilor de opinie din România prezintă politica plină de empatie a Bucureștiului față de Kiev și promovează buna vecinătate dintre cele două țări și relații bilaterale excelente. Dar oare chiar așa stau lucrurile? Tipul acesta de mesaj este bidirecțional? Sigur că România este un membru de bază al Alianței Nord Atlantice, așezat într-o zonă care s-a mutat încet de la periferia în centrul atenției occidentale: regiunea extinsă a Mării Negre. Politica externă a României urmează direcția NATO pentru această parte a Europei, ba chiar, în unele situații, pare că România anticipează necesitățile de securitate ale Alianței, face propuneri și pune la dispoziție teritoriul național pentru aceasta. Deci este vorba despre securitatea națională a României, a aliaților și indirect a Ucrainei. Această precizare ar trebui să fie făcută mai apăsat de către oficialii de la București, pentru că altfel se poate induce opiniei publice ideea greșită că toate acțiunile României sunt pentru sprijini (chiar militar) Ucraina.
Participarea României la orice NATO ar decide e firească
Mesajele oficiale de susținere sunt firești, cum firească este participarea României la orice NATO ar decide în legătură cu securitatea regiunii. Dar înseamnă aceasta ceva în economia relațiilor cel puțin ciudate dintre București și Kiev? Pentru oficialii ucraineni se pare că nu. România nu există pentru ei. În această perioadă Ucraina este în centrul atenției mondiale și, mi-ar plăcea să cred, că din acest motiv, numai liderii politici și nu opinia publică, dezvoltă un soi de aroganță neconstructivă. Dar a existat România pentru Ucraina? Sigur că da: a existat în momentul recunoașterii independenței după prăbușirea Uniunii Sovietice; a existat în 1997 la momentul semnării tratatului de bază, prin care România, pregătindu-se să adere la comunitatea euro-atlantică, recunoștea granițele Ucrainei și renunța (rațional!) la orice pretenție teritorială față de ea; a existat atunci când, prin construirea Canalului Bâstroe, decidenții de la Kiev s-au gândit că acesta va fi preferat Canalului Dunăre – Marea Neagră; a existat atunci când Ucrainei i s-a părut firesc să controleze platoul continental al Insulei Șerpilor și zona economică exclusivă; a existat în retorica extremistă a unor politicieni ucraineni care au văzut (și văd!) în România un pericol la adresa integrității teritoriale a statului lor, imaginându-și că este o chestiune de timp până la revendicarea de către București a teritoriilor foste românești din Ucraina. Și mai este ceva, un alt pericol imaginar creat de unii politicieni ucraineni: minoritatea românească.
Antipatia față de români a atins cote înalte în anul 2014
Românii reprezintă a doua minoritate etnică din Ucraina după cea rusă (dacă facem abstracție de artificiala divizare în „români” și „moldoveni”).
Antipatia față de români a atins cote înalte în anul 2014, cu ocazia protestelor acestora față de mobilizarea pentru război, guvernatorul regiunii Cernăuți de la acea vreme, Roman Vanzuriak, considerând (nici mai mult nici mai puțin) că românii militează împotriva integrității teritoriale a Ucrainei și că au ca opțiune plecarea din Ucraina. Dar Bucureștiul nu s-a supărat. Cel puțin aparent. Dincolo de o politică defectuoasă față de diaspora românească din orice țară, cred că este vorba, în acest caz, de o maturitate în gândire și atitudine în relațiile internaționale a decidenților de la București, care au înțeles că România are nevoie de prieteni și aliați în Regiune și, trecând peste prejudecăți, că Ucraina poate fi unul dintre ei. Astfel, România a devenit unul dintre cei mai puternici susținători ai Ucrainei, atât în drumul său (de-a dreptul imposibil) spre Europa, cât și în angajamentele NATO pentru această țară, cum ar fi, de exemplu, programul de apărare cibernetică, susținut financiar de România. În schimb, guvernul de la Kiev, parcă pentru a diminua pericolul etnic (și) românesc, a adoptat în 2017 o lege a educației care elimină studiile în limba maternă (și desfășurarea acestora exclusiv în limba ucraineană) și folosirea acesteia în administrație și justiție. A urmat o lege care nu mai permitea dubla cetățenie și alte legi restrictive în primul rând pentru comunitatea românească din Ucraina, dar aplicabile și altor minorități. Bucureștiul a reacționat foarte timid, parcă preocupat să nu deranjeze relația fragilă de „prietenie”, atrăgându-și critici din partea românilor din Ucraina. Pe bună dreptate, aceștia au reclamat lipsa de interes a autorităților de la București față de campania de deznaționalizare la care sunt supuși și mari dificultăți în a obține asistență consulară.
Tensiunile și atitudinea belicoasă a marilor puteri și posibilitatea unui război sunt îngrozitoare. România trebuie să-și respecte angajamentele față de Alianța Nord Atlantică și să condamne atitudinea amenințătoare a Federației Ruse față de orice stat independent și de dreptul internațional.
Cu toate că o parte a clasei politice ucrainene înțelege valoarea vecinătății europene a României și așteaptă de la aceasta susținere și comportament de stat aliat, atitudinea față de români a președintelui ucrainean Volodymyr Zelenskyy (căruia nu vreau să-i acord niciun fel de circumstanțe) este de neînțeles. Astfel, în mesajul transmis de acesta cu ocazia așa numitei „Zile a Unității”, un mesaj mobilizator adresat tuturor cetățenilor Ucrainei, cu tușe patriotice, și cu declararea aspirației europene a Ucrainei, între etniile chemate să „creeze” Ucraina, nu se regăsește și cea românească. O fi fost omisă din cauza emoțiilor? Mofturi, veți spune și doleanțe de a fi considerați mai importanți decât suntem în realitate. Dar în această ecuație complicată de securitate chiar suntem și un semn de bunăvoință venit de la Kiev, în acest context, ar fi demonstrat că puternica susținere politică pe care România o acordă Ucrainei este apreciată. Reacția Bucureștiului? Inexistentă. (sursa)
